Ars longa, vita brevis

 Azi, cele mai titrate radiouri și televiziuni din România se întrec în embrionarea muzicii fără muzică.

Hit-urile compozitorilor afoni, ritmurile fesier-mamare, behăielile siliconate etc., surprind industria muzicală autohtonă în convulsiile unui Kitsch optico-acustic rigor mortis.

Doamne ferește ca vreunul dintre radiouri  -  ”in vogue” FM  -  să-și flageleze unda cu - maximum - 1 minut de muzică clasică!

Mai mult, ar fi o pierdere epocală dacă, într-un videoclip care - de regulă - costă peste 10 mii de Euro, nu ar playboy-za vreo pipiță dornică de afirmare în show-bizz!

Muzica porno si melomanul erect - icoana artistcă a muzicii ușuratice românești.

Cât timp mai rămânem indiferenți acestei degradări culturale ?

Ce și cine îți orchestrează - cu adevărat - muzica? 

Casa Poporului care nu are casă

România!

Cele câteva blocuri - zestre postdecembristă - îmbătrânesc în frig și soare.

Țara se cârpește singură. 

Eu nu cred că noi semănăm cu noi, pentru că nu suntem așa!

Nu vesticii, nu americanii, nu alti continentali modernizați până în dinți sunt ”străinii”.

Străinii suntem noi.

De la bordei la vilă, românul ridică Gardul - gardul românesc.

Adevăratul brand de țară. 

În dosul lui se ascunde servila națiune, temătaore de sine, de semeni și de viitor.

Cred ca țara asta poate fi condusă de absolut oricine.

Hegemonia parveniților a intoxicat toate domeniile. 

Politica, Arta, Educația, Știința, Industria, Istoria sunt apanajul fiarei româno-apocaliptice.

Am auzit, nu demult, o aberație epocală: ”România este Grădina Maicii Domnului”.

Dragii mei, dacă e așa ( fapt care ar trebui să ne onoreze, cel puțin ), de ce Grădina aceasta este în paragină?

Minciuni, prostii pentru mincinoși și proști.

Nimic mai mult.

De am căsca ochii mai mult la ce se întamplă în lumea civilizată, am face o casă poporului, nu o Casa Poporului, care, în realitate, nu slujește la nimic.

Cele câteva blocuri - zestre postdecembristă - îmbătrânesc în frig și soare.

Țara se conduce singură.

 România!

Poftă mare ...

A ”mânca” pe cineva ...este o sintagmă consacrată.

Sigur,omul civilizat a făcut un salt uriaș peste propriul apetit antropofag. Și totusi...!

Nu ne înghițim, dar ne mâncăm. 

Câtă admirație în acest fel absurd.

 Ingurgitarea individului de către individ - în ansamblu - este un proces social lacom-învetarat, care balonează până la crăpare.

Societatea, de la origini și pînă la cronicizare, suferă de homoindigestie.

Dar unde se mănâncă cel mai bine omul? 

Aproape că tremur în identificarea unui răspuns rațional și practic.

Unii ar crede că în familie, alții pariază că în biserică, o parte ar crede că la serviciu, o alta în vecini.

O gamă variată de locații în care putem servi om la discreție.

(Pe șleau: oriunde.)

Ne-am născut sub blestemul decalogului poruncii a 10-a: ”Să nu poftești...!”. 

Dar e absurd.

Ne este poftă! ...poftă de lup.

Homo homini lupus (Omul este lup pentru om). 

Forța acestei megapofte nu trebuie deloc subestimată.

Individul este singurul produs alimentar reciclabil.

Îl poți mânca o viață.

Merge vestea că în rai e loc doar pentru ierbivori.