Poftă mare ...

A ”mânca” pe cineva ...este o sintagmă consacrată.

Sigur,omul civilizat a făcut un salt uriaș peste propriul apetit antropofag. Și totusi...!

Nu ne înghițim, dar ne mâncăm. 

Câtă admirație în acest fel absurd.

 Ingurgitarea individului de către individ - în ansamblu - este un proces social lacom-învetarat, care balonează până la crăpare.

Societatea, de la origini și pînă la cronicizare, suferă de homoindigestie.

Dar unde se mănâncă cel mai bine omul? 

Aproape că tremur în identificarea unui răspuns rațional și practic.

Unii ar crede că în familie, alții pariază că în biserică, o parte ar crede că la serviciu, o alta în vecini.

O gamă variată de locații în care putem servi om la discreție.

(Pe șleau: oriunde.)

Ne-am născut sub blestemul decalogului poruncii a 10-a: ”Să nu poftești...!”. 

Dar e absurd.

Ne este poftă! ...poftă de lup.

Homo homini lupus (Omul este lup pentru om). 

Forța acestei megapofte nu trebuie deloc subestimată.

Individul este singurul produs alimentar reciclabil.

Îl poți mânca o viață.

Merge vestea că în rai e loc doar pentru ierbivori.