joi, 8 noiembrie 2012

Din culisele mele






 Frustrările mele religioase iau proporții, vizează supraponderalul. OARE ?

Religiile reprezintă, probabil, cel mai mare derapaj pe care l-a cunoscut omenirea.
Multitudinea, expansiunea controlată, dogmele justificative, investirea lor ca barem socio-cultural, fac din acestea cel mai sofisticat program de manipulare în masă. 
Dar cine sunt eu, ca să scriu toate acestea? 
Dragă cititorule, oricare ai fi tu, eu sunt EU!
Dacă opinia mea te lasă rece, te tratez la aceeași temperatură. 
Să ne urâm, dar să o facem decent!

”Ce religie aveți?”, este echivalentul întrebării: care este lungimea penisului dumneavoastră.

Da, cam atât de intim este! 
Ca să revin. Cea mai mare invenție a omului, este RELIGIA. Nu te lăsă păcălit de faptul că Dumnezeu ar fi inventat-o.
Dumnezeu a creat, dacă vrei, OMUL și creștinismul lui. A ”inventat” credința ... ca necesitate - componentă a reabilitării.
Mi-e ciudă că am retrogradat atât
Zilnic, în jurul meu, aud despre această clasificarea pe religii a omului, cu tot ce reprezintă el. 
Ce si, mai ales, Cine justifică o asemenea inechitate?

Eu nu am religie.

 Am, cel mult, fărâma mea de credință.
 Mă privește dacă mă duc la biserică/adunare/moscheie/sinagoga/mitoropolie/templu. Nu e treaba ta, a majorității, a statului - nici a lui Dumnezeu nu e -  dacă eu mă scald în veșniciile unora sau ale altora! 
Alegerea mea ... este alegrea mea!
 În fața morții suntem egali - dezarmant de egali.








marți, 21 iunie 2011

Părerile celor care (nu) contează!


3. Îmi aparține, cu adevărat, ceea ce crezi tu despre mine? 
Părerea ta de mascul-alfa sau de femeie-madonnă ...
Îmi sunteți minunați și serbezi. 
În fiecare zi am neplăcerea de a vedea efervescența prostului care-și forțează limitele.
Ieftinul, indolența, parvenirea, mârlănia,  par a fi cel mai bine cotate la locul de muncă.
Am să țin un jurnal, foarte puțin discret, care se va intitula, generic: O tâmpenie pe zi!
Tâmpenia fruntașă de astăzi are iz religios.
În două cuvinte, trama se rezumă la eterna revendicare a creștinismului pur. 
Pe de o parte, ortodocsul - care se bate cu pumnul în piept, invocând o douămiime onorifică, iar, pe de altă parte, protestantul - care consideră că nu ”cantitatea” - cronologic vorbind -  rupe gura târgului, ci ”întoarcerea la Dumnezeu”. În realitate, e un panseu de bazar. Nu există anume - creștinul de 2000 de ani, ci creștinismul de mai multe mii ...și, cu atât mai puțin, ”întoarcerea la Dumnezeu”, când El, de fapt, e în noi ( încă de la Geneza fiecăruia).
Și asta, în timp ce Dumnezeu Însuși cască, de plictiseală, și merge să se întindă pe un colț de rai ...
E prea devreme să renunț la un minim de logică și prea târziu să cred în tradiții și sentințe, moștenite la fără frecvență. 
Părerea mea!

luni, 20 iunie 2011

3 zile


2. Am îngropat atâtea dragoste.
Unele într-un trecut echivoc, altele în cimitire mobile ( pe care le car, de nebun, după mine), altele, până la gât, în mine. 
Purtător de dragoste. Un gen de îmbiere la totul sau nimic  (cu subnuanțe: totul de nimic; nimic, dar totul ).
Mă pricep la dragoste tot atât de mult cât dragostea se pricepe la mine.
Dragostea pură ...în impuritatea ei
Iubind, mă revendic, mă autocolonizez, sfidez, ucid, mă sinucid, mint ...
Dragostea asta, care a băgat lumea în mormânt și a înviat-o, ca orice minune, ține.. 3 zile!

marți, 14 iunie 2011

Gloria și decăderea, din partea casei! ( Cugetări în tastă )

1. Atât de mic, dar cu o umbră atât de mare!
E un gânditor slab cotat, care etalează o brumă de cultură prin care, periodic, își filtrează lumea.
Lumea lui compusă din: teorii accidentale, convingeri de împrumut, temeri cronice, porniri lascive, regrete succesive, curaj ieftin, umor clandestin și, mereu, începuturi. 
Obsedat de ”a începe”,  în detrimentul lui ”a încheia”. 
Om printre ceillați.

luni, 4 aprilie 2011

Apocalipsa politică

Probabil că nu sunt singurul neimpresionat de kitsch-ul politic românesc.
Casa  Groazei alias Casa Poporului, delir al grandorii, agreată de semidocții aserviți cercurilor mafiote selecte, își deschide brațele sinuoase să primească spuma caustică a societății.
Câtă minte îți trebuie ca să faci parte din corpul diplomatic al țării? Puțină ... și nu a ta! 
Zâmbetele oligarhe premeditează și viitorul lui Dumnezeu, dacă situația o cere. Despre probitatea morală a castei - no comment. 
Și burțile gigant se târăsc spre visul românesc:  înavuțirea. 
Dacă nu din cap, din burtă!
Guvernul, gura de revărsare a nulității, își racolează insurgentii urmărind același scop: înlaturarea normalității.  
Admirabil, însă, aparentul învins - omul simplu - neinfestat de târfa-politikon, se drege cu hazul de necaz ( neimpozabil, încă ).
Clasa politică, cu precadere cea din blocul de est, se exprimă unitar prin mitomanie. 
Funcția politică de mitoman este devenirea oricărui individ autoprivat de scrupule.
Mă întreb: oare acești oameni n-au fost oameni?





sâmbătă, 2 aprilie 2011

Sunt nebun, un nebun sunt!


Sunt nebun, un nebun sunt! 

Vai, ce trist e să fii nebun, nu? E o dramă atât de dramatică!  Cât de ciudat e să se creadă despre tine că ești un nebun.
Nebun!
Și când te gândești că toți cei care îți surprind această diformitate, sunt atât de sănătoși, atât de normali!
Groaznic și ciudat e să nu faci parte din banala uniformizare, unde toți, aproape, fraternizează laconic. 
Aceleași idealuri, tunsori; același mers, orgasm, gust; aceeași religie.
”O, da! Doamne, cum dracu', aceeași religie !” ... nu eu am spus asta, dar atât de mult îi subscriu.
Acuz o permanentă stare de vomă, când vine vorba despre unica, cea mai dreaptă și adevărată, extrem de strămoșească, științific și istoric-documentată, tradițională, recunoscută și beatificată religie.
Iar!
Iar acest buchet ofilit de sintagme, aruncat în conștiința bietului homo religiosus - realmente debusolat de torentele argumentativ-doctrinale și avalanșele mass-media prin care fiecare, fiecare curs doctrinal,  după o schemă relativ simplă,  cu iz publicitar - Noi suntem Adevărata Biserică -  predă lecții de eternitate.
Dar eu sunt un nebun. 
Cum să pretind că înteleg toate acestea? 
Circ ieftin, dar mistic.
Plurisemantica unui crez, desfide credinciosul - nebunul!

Sunt nebun, un nebun sunt.
Singurul exemplu de societate teocratică nu are sorginte terestră. Dovadă e cerul. 
Când văd fețe preoțești prin guvern, pur și simplu, mă cutremur. 
Ce fel de nație proastă și involuată suntem? 
Nu a fost Evul-Mediu suficient de convingător că Religie + Politică = Moarte ?!
Dar eu sunt un nebun.

Ferește-mă de oamenii sănătoși, Doamne!



miercuri, 23 februarie 2011

Timpul face diferența ...




Atâta tam-tam pe seama abisalului conflict dintre generații. Ce ar fi dacă, într-o bună zi, nu ne-am mai raporta așa-zisa superioritate față de precursoarele noastre și am experimenta, fie și speculativ, o comparație anostalgică cu o generație viitoare? 
Surprizele nu vor întârzia să apară, desigur, iar diferența ar fi, cel mult, una de ordin cronologic.
Așadar, timpul, nu omul, face diferența!
Pantalonii, piesă de vestimentație păgână interzisă femeii în o mie opt sute, toamna, îi sunt indispensabili, în două mii unșpe, iarna și, probabil, într-o sută de ani, sau mai mult, vor fi obligativitate și pentru animale.
Lungul Război Nescurtat al podoabei capilare ( părul lung/scurt la femei/bărbați ), o altă veche pastișă de actualitate.
Astfel, lista absurdului propășește din generație în generație.
Ne supranumim sacrificiul dintre premergători și urmași.
Acest destin - Generația Noastră !
Trecând în sfera mistico-religioasă, descoperim, în ”Cruciada Generațiilor”,  un adevărat spectacol comparativ.
Raționamentul nemeritoriu potrivit căruia o generație în plus, e o generație în minus - valoric vorbind - nu e decât amor propriu degenerativ.
 Cu cât la sută mai mult va fi mântuit Abel față de Martin Luther ori față de un tânăr dedicat,  absolvent de teologie,  măcar că aceștia nu fac parte din aceeași generație?
Conflictul artificial care implică generațiile este, de fapt, o raportare rudimentară la adevărata problematică.
Ceea ce a contat este ceea ce contează și ceea ce va fi contat. 
Acest postulat formează o percepție coerentă, justă și echidistantă asupra generațiilor.
Timpul - filtru universal - în mod inerent  își pune amprenta asupra generațiilor.
Dincolo de  factori  geopolitici, socioculturali sau religioși, care demarcă generațiile, omul  -  eminamente coroana creațiunii - rămâne același. 
Simte, Gândește, Crede, Iubește, Speră ...în virtutea aceluiaș ritm: VIAȚA.





vineri, 14 ianuarie 2011

Constat în 2011

 
...că nu am murit!
Aproape viu și cu duioasa inerție, car - în noul an - o desagă ochi de preocupări - de la mărunte, la universale .
Spectacol în spectacol, la serviciu, pace și speranță acasă, empatie și antipatie între semeni, realizări și frustrări colective sau personale. 
Omenii au rămas la fel de buni sau răi; ca atunci când Dumnezeu i-a alungat din edenicul rai și le-a promis raiul edenic. 
Copiii sunt la fel de frumoși, ca în 2010, 1010 , 10 ... bătrânii la fel de bătrâni, aceiași visători - tinerii, aceleași curve - politicienii, blocurile pastelate, apele -  limpezi, tulburi. 
Un viitor strămoșesc, adică așa cum și l-a imaginat bătrânul Avraam. 
Iar Avraam avea un singur sân!
Deja mă gândesc la 2012, pentru că cei care erau in 1012, se gândeau la 1013. Dacă nu ar fi așa, adică așa cum a mai fost, cum altfel ar putea fi ?
Există dubla probabilitate ca acest an să fie ca anul viitor sau ca cel care a trecut. 
Știu eu? 
Râmâne să constat ...




vineri, 17 decembrie 2010

2010, de Crăciun



Ce e atât de rău în lumea asta, de toți o vorbim felurit?
Ecologiștii se dau peste cap cu pancarte cu tot, politicienii - deși o văd neagră, o promit roză - bisericile o consideră bagatelă, prin comparație cu viața de-apoi. Dar tu, care pretinzi că te cunoști, anonimul autosuficient, ce crezi?
Merită?
De la sat la metropolă, pandemia cumpărăturilor. Animalele țipă, noi colindăm, gerul urlă, focul arde, baba se piaptănă, specia se perpetuează, națiunea propășește - totul într-un policrom polifonic tragicomic, retușat an de an.
Câte Craciunuri mai avem?
...până când, până ce!
Poți crede ca acesta ar putea fi ultimul sau primul, cu adevărat?
Cine a inventat sfârșitul e un frustrat.
Diavolul a inventat moartea, iar omul a preluat-o.

Doamne, Tu ce faci de Craciun ?




joi, 25 noiembrie 2010

Ars longa, vita brevis


 Azi, cele mai titrate radiouri și televiziuni din România se întrec în embrionarea muzicii fără muzică.
Hit-urile compozitorilor afoni, ritmurile fesier-mamare, behăielile siliconate etc., surprind industria muzicală autohtonă în convulsiile unui Kitsch optico-acustic rigor mortis.
Doamne ferește ca vreunul dintre radiouri  -  ”in vogue” FM  -  să-și flageleze unda cu - maximum - 1 minut de muzică clasică!
Mai mult, ar fi o pierdere epocală dacă, într-un videoclip care - de regulă - costă peste 10 mii de Euro, nu ar playboy-za vreo pipiță dornică de afirmare în show-bizz!
Muzica porno si melomanul erect - icoana artistcă a muzicii ușuratice românești.
Cât timp mai rămânem indiferenți acestei degradări culturale ?
Ce și cine îți orchestrează - cu adevărat - muzica? 





luni, 8 noiembrie 2010

Casa Poporului care nu are casă


România!
Cele câteva blocuri - zestre postdecembristă - îmbătrânesc în frig și soare.
Țara se cârpește singură. 
Eu nu cred că noi semănăm cu noi, pentru că nu suntem așa!
Nu vesticii, nu americanii, nu alti continentali modernizați până în dinți sunt ”străinii”.
Străinii suntem noi.
De la bordei la vilă, românul ridică Gardul - gardul românesc.
Adevăratul brand de țară. 
În dosul lui se ascunde servila națiune, temătaore de sine, de semeni și de viitor.
Cred ca țara asta poate fi condusă de absolut oricine.
Hegemonia parveniților a intoxicat toate domeniile. 
Politica, Arta, Educația, Știința, Industria, Istoria sunt apanajul fiarei româno-apocaliptice.
Am auzit, nu demult, o aberație epocală: ”România este Grădina Maicii Domnului”.
Dragii mei, dacă e așa ( fapt care ar trebui să ne onoreze, cel puțin ), de ce Grădina aceasta este în paragină?
Minciuni, prostii pentru mincinoși și proști.
Nimic mai mult.
De am căsca ochii mai mult la ce se întamplă în lumea civilizată, am face o casă poporului, nu o Casa Poporului, care, în realitate, nu slujește la nimic.
Cele câteva blocuri - zestre postdecembristă - îmbătrânesc în frig și soare.
Țara se conduce singură.
 România!





miercuri, 3 noiembrie 2010

Poftă mare ...


A ”mânca” pe cineva ...este o sintagmă consacrată.
Sigur,omul civilizat a făcut un salt uriaș peste propriul apetit antropofag. Și totusi...!
Nu ne înghițim, dar ne mâncăm. 
Câtă admirație în acest fel absurd.
 Ingurgitarea individului de către individ - în ansamblu - este un proces social lacom-învetarat, care balonează până la crăpare.
Societatea, de la origini și pînă la cronicizare, suferă de homoindigestie.
Dar unde se mănâncă cel mai bine omul? 
Aproape că tremur în identificarea unui răspuns rațional și practic.
Unii ar crede că în familie, alții pariază că în biserică, o parte ar crede că la serviciu, o alta în vecini.
O gamă variată de locații în care putem servi om la discreție.
(Pe șleau: oriunde.)
Ne-am născut sub blestemul decalogului poruncii a 10-a: ”Să nu poftești...!”. 
Dar e absurd.
Ne este poftă! ...poftă de lup.
Homo homini lupus (Omul este lup pentru om). 
Forța acestei megapofte nu trebuie deloc subestimată.
Individul este singurul produs alimentar reciclabil.
Îl poți mânca o viață.
Merge vestea că în rai e loc doar pentru ierbivori.


sâmbătă, 30 octombrie 2010

Omul asortat cu om

 E minunat să vezi omul asortat cu om.
 Dragostea  în spectaculozitatea ei oarbă - cel mai contradictoriu accesoriu uman.
Orbii se văd și se iubesc pe nevăzute. Nu-și vorbesc de teamă să nu se audă.
Tac și iubesc.
Gândurile lor lunecă peste trupurile amorfe și mint. 
Mint cu dragoste, rafinament și nerușinare. 
Trăiesc și mor din dragoste cu aceeași falsă însuflețire.
Dragostea este sfântă, corinteană.
Omul întregit în om. Materie pro materie.
Ai fost vreodată neîndrăgostit? Singur în propria ariditate. 
Marginalizat în tine însuți. Prăfuit. 
Atunci spuneai adevărul.
Când iubești îți dai seama că ești gol ( de unde și continua dependență de umplere cu celălalt ) și minți. 
Te voi iubi necondiționat toată viața! 
Povești care se destramă o dată cu mirarea ochilor deschiși. 
Dar tu cine esti? 
Credeam că ești alfel.
Te urăsc!
Vreau să nu te mai văd; să devin orb ca să te pot iubi din nou.
 





vineri, 15 octombrie 2010

Vrei să fii prietenul meu ?

Prietenia.
Da, prietenia asta pe care cu toții o plângem și o râdem în gura mare. 
Arma omului care, deopotrivă, te catapultează în al nouălea cer și te trântește în țărână. 
Prietenul este un fel de dedublare a propriei identități. 
De la el avem așteptări celebre și - obligatoriu - mai mari ca cele proprii.
Prieteniile au proprietatea de a se forma cumplit de greu și de a se destrăma îndată. 
Sunt de o versatilitate atroce.
La baza acestor structuri empatice, azi și întotdeauna, a stat un anume interes.
Imaginea de prietenie dezinteresată este un sofism ( raționament corect, în aparență, dar fals, în realitate). 
Condițional simpatic, prietenia,  e afacere pe profit (repet, prieteniile non-profit sunt încă necunoscute omului) care face din fiecare dintre noi un patron necruțător. 
Dacă cineva nu are prieteni, este, într-adevăr, un puturos. 
Ar trebui să i se acorde un ajutor social în șuturi.
Prietenia se cultivă. 
Cum adică se cultivă? ...adică așa este!
Nu ai prieteni atunci când nu vrei să ai. 
Câtă ironie! 
Mai mult - prietenii - ca și dușmanii, de altfel, trebuie să fie adevărați. 
Reprezentarea  lor în autentic este o condiție sine qua non. 
Și, în final, prietenia se devoalează doar atunci când deschzi ochii.





duminică, 10 octombrie 2010

Înspre și dinspre Dumnezeu


Dacă urăsc ceva în lumea asta, cu siguranță, urăsc faptul că suntem trecători.
Habar nu am care este forța acestui sentiment schizoid, dar el mă înngenunchează încă de copil.
Născutul și muritul sunt firești - mai ales născutul, nu?
Mi-este din ce în ce mai natural să accept existența unei Instanțe Superioare, față de care - simultan - exercit fuga înspre si dinspre! 
Nu am complexe de superioritate/inferioritate creștină. 
Dacă vreau să mă supăr pe D-zeu, să mă cert cu El, să îl invidiez pentru ubicuitatea Lui, să îl provoc la duel ( a se vedea ”Noaptea strâmtorării lui Iacov” ), să strig la El, să îl felicit, să îi mulțumesc: o fac - indiferent dacă acest lucru, pentru tine, înseamnă blasfemie, nebunie, tupeu. 
Oricum, așa ,ca între noi: mântuirea e personală. Habar nu ai ce am în cap. Ce cred despre D-zeu. Ce cred despre tine! 
Toți murim.
E nedrept, însă, pentru că  - pe filon metaistoric - simt în toată ființa vibrația nemuririi.
 E o stare de voluptate esoterică.
Îmi vine să mor pentru nemurirea asta!

marți, 5 octombrie 2010

Alcoolul nu e băutură, e ridicol





Bachus este un fel de  Dracus căruia contemporanii, mai rău decât nefericiții geți din Dacia lui Zamolxe, îi aduc chiuind jertfe umane.
Acest criminal în serie, de-o seamă cu istoria omenirii și în libertate, adună capete de acuzare mai abitir ca cel mai boem colecționar de absolut.
Un salt uriaș  - spre mai bine -  a fost făcut o dată cu interdicția fumatului în locuri publice, etc.
Pe când același lucru cu alcoolul? 
 ”Eram sub influența alcoolui, în stare de ebrietate, băut, pilit, amețit, cherchelit, în curaj” etc. ...motiv pentru care am violat o duzină de babe, am înjunghiat tot ce mișca pe o rază de cațiva metri, am trimis ”direct în rai” copii nevinovați, m-am catapultat la D-zeu sfidând gravitația - atârnat de-o funie etc.
  De reținut că aceste fapte, de cele mai multe ori, sunt comise direct proporțional pe concentrația de alcool în sânge. 
Penibil.
Deunăzi, fără să vreau, am fost martorul unei confesiuni epice.  
”Am băut fără limită!” se confesa eroul ochilor ieșiți din orbite de atâta mirare; mai târziu aflau că însetatul se calificase pe lista de asteptare pentru un transplant de ficat.
Alt episod ..de la Esca orei 7:
”Și am băut până dimineață navete de bere și votcă și vin ...!” ...și ar mai bea și acum dacă el, șoferul limuzinei lu' tati, nu ar sta închis ...ah,  pe nedrept ... la mititica, după ce a ucis  - din culpă - 4 colegi de băută zdravănă.
Cât ridicol! 
”Alcoolul mi-a distrus familia, ...de asta beau!”  Un adevărat regal de logică !?!
                                                             
Aștept cu incomensurabilă satisfacție epoca non - alcool! 
Da, nu consum alcool!
La baza acestei decizii nu stă vreo fărâmă de argument religios și nici vreun raționament de speță medicală.

Nu consum alcool pentru că alcoolul dezumanizează.



miercuri, 29 septembrie 2010

Jumătate galben, jumătate negru


Ora 23:48. București.
”Pe Florești 15, vă rog!” spuse domnișoara în negru și se pierdu pe bancheta din spate a unui taxi Logan,  jumătate galben, jumătate negru. 
Șoferul, un puști de 21 de ani, îndată începu să arunce priviri languroase în retrovizoarea complice.
A fost suficient ca amazoana mignonă să-și deschidă ochii căprui o singură dată.  Prea mult pentru el.
L-a orbit.
”Spuneați că vreți să ajungeți pe Flo..  Florești, parcă, nu?” se bâlbâi acesta, sperând la un ciot de conversație, dar din spatele lui, nimic.
Reverifică fulgerător retrovizoarea.
Ea stătea cu ochii închiși. Fața îi era trasă într-o singură expresie - divin indescriptibilă. 
Pentru următoarele 20 de minute traficul deveni insuportabil.
Cladirile, care niciodată nu îi păruseră lui Alex atât de aproape, acum păreau că se vor prăbuși în carosabil.
Claxoanele și glasurile pietonilor depășiseră cu mult maximul decibelilor admiși.
”Sunteți din provincie?”.. care odată făcea din muți - logoreici, sună total dezacordat.
În spatele lui se adânci o prăpastie uriașa.
Își mușcă buzele pentru a doua oară într-un minut.
”Da. Am ajuns. Florești 15!” spuse acesta tare, gândind că maniera în care accentua silabele,  suna, mai curând, a epitaf. 
” Ați putea merge încă 100 de m, vă rog?” se auzi din spate.
”Adică până în dreptul turnului B1”, se grăbi Alex să-și etaleze cunoștințele urbane, forțând un oarece râs.
Din spate nimic.
A încetinit, ușor.
Cei 10 lei de pe bancheta din spate, erau tot ce rămăseseră din esoterica Venus cu ochi căprui.
Stinse farurile mașinii și își fixă nerăbdător privirea pe verticala turnului cu 10 etaje mai aproape de cer, pe care luna - ca pe un ecran gigant - proiecta galopul norilor noctambuli. 
”La ce etaj o fi stând!?” ...se întrebă acesta.
Un zgomot surd sfârtecă abisul aprinzând în urmă,  una câte una, feresterele turnului.
                                                                     *
”Loganul ăsta, dom'le, jumătate negru, trebuie să stea o vreme în service” spuse oftând vecinul de la 1, către vecinul de la 3.
”Biata fată!” 




marți, 28 septembrie 2010

Puțul gândirii


Dacă ți s-ar cere să alcătuiești un Top-Afecțiuni, ce ai plasa pe primul loc? 
Până de curând, clasametul meu arăta cu totul și cu totul altfel. Acum însă, mi-e limpede: 
cea mai de temut afecțiune este, definitiv, pierderea rațiunii/echilibrului. Cu alte cuvinte - NEBUNIA.
Dar ce este NEBUNIA (problema cu ”mansarda”) ?
DEX-ul o definește relativ simplu: ”Pierdere a judecății din cauza unei boli mintale; demență, alienație mintală”.
Doamne !!! 
Ca orice om - aproape normal -  care reclamă o minimă inițiere întru cele duhovnicesti, am subit o interogativă de 1 noaptea.
Care este, de fapt, sensul/rostul nebuniei sau înnebunirii, deopotrivă,  d.p.d.v. uman și d.p.d.v. divin ?
Habar nu am ce și cât de bine ar răspunde unii sau alții.
Doar că pe mine, aș îndrîzni să spun, nu mă satisfac variantele de răspuns standard /clasice. 
Și nu am, neaparat, prejudecăți față de orice punct de vedere sustenabil, decent.

Îndrăzește-ți o părere...!

Merci.



joi, 23 septembrie 2010

Cine a murit, bade?



Tăcere.
Cele doua roți ale dricului de lemn mâncat de carii șerpuiau asimetric în praful drumului.
Era negru tocit și de-o seamă cu moartea.
Zgomotul surd făcut de roțile lui mari, odată rotunde, devenise atât de cunoscut încât tot satul, la auzul acestuia, știa că pe drum trece mortul.
Convoiul de acum părea înmormântat. 
Tăcere.
De ani buni, dricul era purat de vaca lui Iancu, o costelivă gălbuie, care vedea doar cu un ochi, cel stâng. 
De asta Iancu, un bătrânel pipernicit și singur, care purta boandă și în luna lui cuptor, stătea mereu în dreapta ei, legat de hamul acesteia ca de o cununie.
Din gura Floricăi curgeau liniștit bale pe care aceasta, din când în când, le arunca peste coloniile de tăuni  de pe spatele ei, în nădejdea că le va potoli setea.
Era cald.
Atât de cald încât doar mortul, dacă ar fi fost - cu adevărat - în sicriu, s-ar fi bucurat de umbră. 
Tăcere.
Trasul clopotului, dis-de-dimineată, împărți satul în două. 
O parte știa că Valeriu, mortul din sicriul gol, trăiește, iar o alta, convoiul,  voia să-l îngroape creștinește. 
Dispăruse acum 17 ani, lăsând în urmă trei băieți bălai și o fetiță cu ochi negri mirați, leită taică-su.
Ultimul pod. 


                                                                              * 

Își facu cu greu cărare prin mulțimea stinsă.
Apucă să arunce un pumn de tărână peste capacul de brad îmbrăcat în garoafe și gladiole ... 
- Cine a murit, bade? ...întrebă Valeriu, făcându-și curce.
Tăcere. 
                                                                              *

Un ceas mai târziu, o umbră deschidea poarta. 

De pe prispă, unde muierea lui Valeriu îi spăla niște cămăși, porni un strigăt care se prăvăli în cascade peste tăcerea satului.




marți, 21 septembrie 2010

Crucea Hăului


Poteca pe care alerga se îngustase atât de mult încât picioarele goi și crăpate ale Tincăi aproape că zburau. 
Pădurea Hăului. 
Mai avea 10 minute de mers pâna la marginea ei când, deodată, o umbră care i se proiectase peste umăr, începu a crește în fața ei, gata, gata să o înghită. 
- Ajutoooooorrrrrrrrrr, ajutooooorrr! apucă Tinca să strige, când o mâna puternică o prinse de camașa de in care - subțire fiind - cedă rapid, separând-o pentru o clipă de monstrul care apucă să îi șoptească în ceafă:
- Crezi că scapi?
Cuvintele lui avură puterea de a o trezi din moarte și de a o împinge dincolo de imposibil - alerga.
Era în picioare.
Copacii începură a se mișca haotic în fața ei - unul după altul - răsărind din ceruri, parcă. 
Crengile lor o apucau de păr, de umeri, de sâni, de coapse și-i plesneau obrajii și tâmplele. Totul părea o conspirație tacită a naturii ucigașe.
Dar nu o mai durea nimic; absolut nimic.
Și alega ...
Ar mai fi vrut să țipe, dar pumnul pe care abia îl simți, o trănti rapid și nemilos cu capul de un mal împânzit de ferigă.
”Corolele arborilor sunt atât de sus, iar eu atât de jos. Dumnezeu Însuși cu greu m-ar găsi aici!” gândi ea, închizând ochii albaștri mirați.
Bestia mai apucă să icnească o dată.
Se ridică de pe ea bursc și strănută puternic. Îl apucă o tuse îngrozitoare care semăna - mai degrabă - cu  un lătrat.
                                                                  *
- Ea e Tinca, tată! zâmbi Tudor, roșind ca un puber.
- Săru'dreapta, părinte! rosti ușor aceasta, plecându-și buzele supte peste mâna mare și aspră a popii  Ilarie din satul vecin.
 - Și  e, așa, mai timidă! continuă băiatul popii, dar parintele îi făcu discret cu ochiul. 
- Așa sunt, bunăoară acum, domnișoarele de clasa a 10-a, nu ? zise popa și pufni într-un râs convulsiv care se transformă curând într-o tuse lătrată ...din care cu greu își reveni. 
Tinca își mută bursc privirea spre pădurea Hăului și, spre mirarea celor doi, începu să cănte ceva doar de ea știut.
Părea un cîntec care izvora din măruntaiele ființei și se scurgea pe tâmple. 
                                                                 *
Să fi trecut 50 de ani de-atunci.  
Acum, Tinca - nebuna satului - după cum o știe lumea, merge grăbită spre cimitir, cărând două buzunare de pietre; face asta zilnic.
Odată ajunsă acolo, fără să scoată un cuvânt, pufnește și le aruncă cu putere spre crucea răposatului Ilarie - popa.






luni, 20 septembrie 2010

Minusul românesc


Ceva lipsește.
Cine este pionierul minusului românesc ?!?
Motoarele evoluției României, per ansamblu, au fost și sunt în continuare subturate de o castă, un cerc oligarhic exclusivist, care și-a ”rotunjit” notorietatea prin cele mai nobile și distinse acțiuni submersive (opuse ordinii).
Această eminență cenușie undercover, un gen de Alba ca Zăpada neagră, a reușit să spele creierul național atât de bine încât cu greu găsești în el urme de autentic.  
Paradoxul meu e că trăiesc în două Românii.
Una pe care mi-o doresc și alta pe care o am.
Noi - văzuți din afară: mândrie - rușine -  și prejudecată
Vreau să știu, cu adevărat, cine și ce au înapoiat aceasta țară. 
Cine a gândit schema involuției? 
A fost un om, a fost o instituție?!
Ai curaj și spune-i pe nume.
Contează pentru că ...
Ceva lipsește.



vineri, 17 septembrie 2010

Unii nu sunt ca alții

Tremura mută și ascunsă în brațele lui. Ideea de captivitate deveni necesitate. Inima i se transformase într-un buncăr gălăgios.
” Doamne, ce mă fac?” gândi. 
Ar fi vrut să alerge, să țipe, să se zbată, dar acest lucru îi era definitiv imposibil din cauza simțurilor avariate.
Pășea în dragoste ca prima epavă voluntară.
-Dar tu nu ești ca alții, nu? 
Ochii lui negri îi accesorizau zâmbetul stăpân pe sine. Îl cunoscuse în urmă cu o luna și-o zi, la un party. Numele lui era Ionuț.
Incă din prima seara i-a spus că, de ar fi să se îndrăgostească vreodată, ar pleca din țară. Undeva departe.
Departe de ochii celor care te devorează dintr-o privire și care te văduvesc de minimul de intimitate. 
-Eu nu sunt ca alții, Ana! Când iubesc, iubesc și gata! Mă întelegi? 
-Sigur că te înteleg, iubitule!  răspunse ea și tăcu preț de câteva clipe, apoi adăugă trist:
- Doar ai mei nu vor să înțeleagă asta.
Nici vorbă să îmi dea bani de pașaport, spuse revoltată, iar tata vrea neapărat să te cunoască. 
-N-am timp. răspunse aceasta scurt.
Chiar nu am!
- Ana! ...și privirea lui, ca un laser, o sfărtecă pentru a nu știu câta oară. 
Ana, eu...eu. și o împinse brutal de la pieptul lui. 
- Ionuț, ce e cu tine? mă sperii...!
Acesta se întoarse brusc si căzu în genunchi. Își prinse capul în palmele ei mici și oftă puternic:
-Ana, eu...  iar glasul începu să îi tremure necontrolat...
- Iubitule, încetează!
-Te iubesc, Ana!
                                              *
Soneria se auzi pentru a doua oară consecutiv. 
- Răspunde tu, dragă! strigă mama Anei din bucătărie. 
”Bună ziua!”, spuse protocolar o voce când ușa de la intrare se deschise. 
Doamna Moraru trase repede oala cu supă de roșii deoparte și închise aragazul.
Cei doi s-au legitimat și au cerut să intre.
- Aveți o fată, Ana ... spuse unul din ei, care avea o voce impunătoare.
-Da ! se grăbiseră soții Moraru să răspundă, presimțind că ceva rău pășise în casa lor.
- Ce e, ce s-a întâmplat? întrebă doamna Moraru, implorând cu privirea disperată  un răspuns, când de la soț, când de la cei doi musafiri care refuzaseră politicos invitația de a se așeza.
Tăcere.
Pendula bătrânului Pooh izbea puternic în hol ora fixă, anunțând - parcă - ceasul acela:
tic-tac, tic-tac ...tic-tac!
-Radule, ce e ? ce este, că eu mor aici! spuse mama, vizibil zdruncinată, dar nu apucă să zică și altceva că aceeași voce, deloc impunătoare acum, continuă:
- Interpolul din Italia ne-a transmis în această dimineață că Ana Moraru, în vârstă de 22 de ani, a fost găsită fără viață într-un apartament care, din surse neoficiale, ar aparține unei rețele de proxeneți. 
-Decesul, continuă polițistul, a survenit în condiții suspecte, întrucât din raportul poliției locale rezultă că acesta a fost cauzat prin asfixiere mecanică. 
                                                                  *
Ionuț abia ce ieșise de la frizer. Pentru prima dată purta barbă. Nu era bucuros de noul look, dar - de această dată - i s-a impus.
Cumpărase un buchet de 5 trandafiri roșii.
”Sigur că Elena, fetișcana de aseară, o fi la fel” ..gândi el,
”Dar eu nu sunt ca alții!”



joi, 16 septembrie 2010

Banca fără bătrâneţe


Bătrânica.
Am ştiut că se îndrepta spre banca mea. Căra o sacoşă bleumarin din care, înainte să se aşeze, scosese o pernuţă ponosită. Parcul, la ora aceea, era majoritar populat de oameni uşor trecuţi de a doua tinereţe. 
Înca o după-amiază de septembrie generos. 
Fiecare bancă avea povestea ei.
Cea din faţa mea, de pildă, găzduia trei bărbaţi care politizau pensiile. Unul din ei, cel din mijloc, era mai vorbăreţ, iar ceilalţi doi nu conteneau să dea din cap şi să ofteze stereo. 
- Aşa este! spune cel din stânga. 
-Aşa, aşa ! spune cel din dreapta.
M-au distrat. 
- Stii, tinere, dacă nu e cu supărare, eu caut două fete. Vreau să le iau în gazdă.
-Nu e niciun secret! spuse bătrâna care, de-acum, prinsese curaj.
-Am 78 de ani si de 40 ţin fete în gazdă! adaugă responsabil.
Din respect, am simpatizat.
Era vorbăreaţă foc.
Chiar m-am mirat cum de, la vârsta ei, era posesoarea atâtor cuvinte pe minutul pătrat.
- Nu le iau mult! ţinu să precizeze. 
-Păi ce, argumentă ea, eu nu ştiu că aceşti copii au şi ei problemele lor?!
Maria Olaru, pentru că aşa o chema, se născuse într-o familie de chiaburi din comuna Scânteia. Unchiul ei le-a pus comuniştii pe cap. Au luat tot. O moară, câteva turme de oi, pământuri.
- Tot,tot! oftă ea. 
- Dar nu i-a mers bine deloc. Absolut deloc. A murit ca un câine.
-Eu, de bine - de rău, continuă fără menajamente,  am luat apartamentul ăsta. 
-Răposatul meu nu m-a lăsat să-l cumpăr, dar, Dumnezeu să îl ierte, l-am cumparat singură, după aceea. 
Din când în când se uita la mine să vadă dacă o urmaresc.
I-am luat numărul de telefon, asigurând-o că dacă aud de fete care caută gazdă, o sun.
Mi-a mulţumit. 
-Uite-o şi pe colega mea! şi îi facu îndată semn cu mâna.
-Hai, Ioană, ia loc aici!
Ioana abia se mişca, dar - ca într-un ritual sacru - a deschis sacoşa de rafie, a scos pernuţa şi s-a aşezat. 
Parcul era - deja - o mare de cuvinte.

miercuri, 15 septembrie 2010

Noroc de ghinionul altora

Cei doi îndrăgostiţi, în spatele cărora mergeam spre casă astăzi, s-au oprit la capătul podului. 
Ea a desfăcut poşeta, a luat 2 lei şi i-a aşezat discret în palma desfăcută a unei femei în vârstă.
Bătrânica stătea ghemuită în lumea ei, lăsând afară o mână întinsă  - ca un cordon ombilical - spre lumea noastră. Imediat am renunţat la imaginea Palatului Culturii şi la cohorta lui de amănunte istorice - prin apropierea căruia tocmai trecusem - în favoarea ineditului tablou uman.
Într-o fracţiune de secundă l-am încadrat în expresionism; ba, mai mult, l-am şi botezat: "Bătrână cu pod".
Aberaţii de artist cu mintea odihnită, îmi zic.
Ce avea să urmeze, însă, m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată.
Unul din cei doi barbaţi care nu păreau să fi trecut de 35 -37 de ani, s-a aplecat asupra bătrânei, a luat de la ea tot ce avea şi i-a spus - printre dinţi:  "Stai aici până venim iar!".
Nu ştiu de unde şi când au aparut şi nici când şi unde au dispărut.
Totul s-a petrecut atât de repede încat era lense de înţeles că aceştia nu faceau asta pentru prima dată.
M-a cuprins, pe loc, o senzaţie puternică de vomă, ură, dezgust şi răzbunare.
Îmi venea să-i trag de colţul hainei pe toţi cei care treceau pe lângă mine şi să strig, să urlu.
Hei, oameni buni, Chiar nu vedeţi ce se întâmplă?
Fugiţi după ei! Nu-i lăsaţi să scape!
Ca într-un gest de autoapărare şi din instinct de conservare, am scos telefonul mobil - gata să formez 112.
"Să te ajute Sfântu' Dumnezeu, maică!" ...am mai putut desluşi, mult  în spatele meu, glasul batrânei.


Pe sub Podu roş curgea tăcut Bahluiul, total rece la norocul şi ghinionul oamenilor de deasupra.

marți, 14 septembrie 2010

Nuntă la psihiatrie



 - Ştiţi, domnu' doctor, începu Vasilovski, cu glasul tremurând, am o problemă. Fata mea. Bine, nu e chiar aşa o problemă, continuă el, mutând dintr-o mână în alta pălăria pe care o coborîse de pe cap, înainte de a-şi face o cruce mare şi de a deschide uşa cabinetului, dar alţii cred ...sigur, şi eu, dacă aş fi în locul lor, aş crede, zise el autosurprins, ...că e curvă!
 Doctorul Nălbaru era înalt, bine legat - bărbat în toată forţa cuvântului. Osatura feţei trăda un caracter ferm, puternic. Avea mâinile lungi; mult mai lungi decat mânecile halatului alb, apretat în spălătoria spitalului de psihiatrie. 
"Se vede că e ocupat."
"Nici trenul, dacă ar trece prin cabinet, nu l-ar urni din scaunul imperial în care s-a adâncit" gândi Vasilovski.
- E curvă, zici ... îngână el ...dar imediat sări de pe scaun şi izbi un pumn în masă, de crăpă farfurioara de porţelan alb, iar ceaşcă de cafea - pe jumătate băută - se răsturnă peste fişa unui anume Ion G.
Vasilovski făcu doi paşi în faţă,  sărind să o prindă.
- Dă-l dracu! Şi aşa crapă peste două luni, pufni el, aruncând-o peste  bioru.
- Cum adică e curvă, mă? 
Dumitale eşti Vasilovski...!  
Se opri...şi îşi mută  - subit -  degetul aratător de pe Vasilovski pe un caiet de programări, parcurgând - nebun -  numele pentru acea dimineată.
-  Aşa e !E clar. El e! gândi - cu voce - tare doctorul.
Adică dumitale esti.
De fapt, se bâlbâi aceasta, voi sunteţi!
 Tania a avut perfectă dreptate când... .
Ştii ceva, domnule V...Vas...Vasilovski, nu permit! Eu nu permit, întări aceasta.
Chiar înainte de penultimul pacient, o doamnă consilier respectabilă ( de curând părăsită de amant ...şi cu mare trecere la dl. doctor), Tania, secretara lui, îl pusese la curent cu barfele din târg. De data aceasta Igor, mezinul familiei Nălbaru, implicit al distinsului dr. psihiatru, era în colimator.
Bârfa era simplă. Se zvonea că acesta va lua de soţie o fetişcană de funcţionar, despre care se ştiau prea puţine şi deloc bune,
- Fata dumitale e curvă....curvă! ...spune acesta răspicat ,executând robotic cel de-al doilea tur de cabinet.
- Dar ce e lumea aceasta, continuă el, cu o curvă în plus! ...şi, ca din senin, izbucni într-un râs isteric, din care însă, îşi reveni imediat.
- Luaţi loc, domnule dragă! 
Da, domnul Vasilovski! 
- Ei, bine, stimate domn, şi de data aceasta trecu în spatele bietului om; Vasilovski era un funcţionar amărât, dar corect, care albise prematur din cauza familiei grele, compusă din răbdătoarea lui  soţie şi cele 7 fete nemăritate.
Vasilovski se aşeză uşor, usor..  cu greu revenindu-şi după cele petrecute.
- Aşadar, cuscrezise dr. Nălbaru, pe un alt ton acum, Adela, da, curva dumitale, pardon, se corectă acesta, curva noastră, adică fata dumitate şi nora mea, se mărită cu Igor al meu.
- Ieeeeşşiiiiii afară, odată! strigă doctorul.
Vasilovski, năucit, dă să se ridice, dar două mâini puternice îl plantară definitiv în scaunul electric, pe care suferise, deja, câteva şocuri puternice.
- Ba nu! Mai bine stai, Vasea!
Of, Doamne! continuă vocea plângăreaţă a domnului Nălbaru, cu ce am ....de ce eu ...noi !?
Vasilovski îşi aminti de crucea mare pe care o făcuse înainte de a intra în cabinet. 
"Mare-i Dumnezeu" gândi el.
"Trebuia să o ia cineva şi pe Adela, răutatea lui de fată, că vuia târgul întreg,de doi ani încoace."
- Apoi, cuscre, se ridică Vasea ceremonios, să ne trăiască! ...dar nu mai apucă să vadă decât uşa, pe care - în viteză - distinsul psihiatru Nălbaru o lăsă în urmă, deschisă .. familiei lui.

luni, 13 septembrie 2010

Lucruri absurde

Într-o noapte, un bogat visează că este sărac, iar un sărac visează că este bogat.
Îndată ce se trezesc, aceştia merg la un prost şi îi cer să le interpreteze visurile.
Prostul, neştiind cum să-i liniştească, ia avutul celui bogat şi-l dă săracului.
Bogatul, de necaz, omoară pe prost, iar săracul, de bucurie, îl îngroapă.

Morala: Dacă eşti bogat, nu dormi noaptea.
              Dacă eşti sărac, dormi fără grijă.
              Dacă eşti prost, mori de grija altuia.

duminică, 12 septembrie 2010

Iarna, la noi

De afară se aud apropiindu-se paşi şi o tuse pe care-o recunosc şi-n somn.
Tata împinge.. scârţâind.. uşa de la colidor:
-Fă! Fă, n-auz' ? şi tuşi iar.
-Ci-i, uă? ...zise mama, sărind de pe laiţa din lemn de frasin, cârnindu-i într-o parte mindirul de paie.
- Florin, Gică, Daniel, ieş' şi vez' ci vre' tat'tu. Hai, răpidi! Mămucut', mamă! Dacî tata neu strâga la noi ca sî ieşâm afarî, tăţ' sărem, ca arş'.
Ehe, nimini nu vâşca înăintea lui.
Da' pi voi rău v-o măi învăţat. Acu' n-ari dicât sî strâgi di afară, pân' s-o auzî în Poarta-Ţărnii! Ş-aşa tăt' mahalaua ştii ci gurî ari. Niam di Paraschiveni răcniţ'! îngână, ea, trăgând la loc perdeaua peste geamul aburit.
Era iarnă. Curtea, ca o pâine alb-întinsă, dospise un omăt de ianurie cum demult nu mai văzuseră cei mai bătrâni din sat. Deleniul era un sat mic, dosit de câteva dealuri, două livezi şi o pădure de salcâm.
Dimineaţa şi seara lumea era trezită de cântatul cocoşilor, latratul câinilor, rasul vacilor şi glasurile gospodarilor. Totul voia mâncare.
Tata abia ce aruncase vacii doi sopi de ciocane. Steluţa avea ochii negri, mari şi mereu curioşi după tainul din troacă sau după fânul din stogul la care niciodată nu putea ajunge. Era un fel de rai al nutreţurilor. Se săturase, săraca, la câte glugi îi trecuseră prin iesle. În urma ei puteai aduna care întregi de cioclej' şi ciocălăi.
- Fă Marii, dormi? strigă tata din nou, bâtând ciubotele de brâul casei. 
Dă oala ceie, odatî! Vaca asta îi nimulsî diz'dimniaţ'. Cî dac' n-o mulg eu, cini s-o mulgî ...oftă el.
- Săi şî dă oala asta lu' tat-tu, Gică. sări mama.. Cî aman îţ' măi placi laptili, da' di muls, nica!
Pregăti oala, cât ai clipi, lăsând pe fundul ei un deget de apă caldă,  ca să poată spăla pulpa vacii.
-Uă!, Vasâli! strigă ea, din paravan, către tata: vez' cî neiastă dimineaţî o dat iar, haramu', cu cochita şi o varsat tăt laptili.
Tata se îndepărtă. Din şură, Steluţa îi adulmeca paşii.
-Auz', bre, începu Gică, Vasâli a lu Şara, o trecut oleac' măi năinti pi drum cu o legăturâ di lemni din Cociobei. He,he...răse el, forţat, carî moşnegoiu cu schinarea, carî !
Cât o măi pute. Şî nu numa' el carî, continuă cel mai mare dintre băieţii Mariei lu' Stratan, cum le spuneau oamenii, carî şî Anica lu' Dobrea.
- Şî dacî carî , ci-i! Las' sî cari. Nu vez' c-afarî îi frig di ti ie benga?
Saraca, ţaţ'Anica, oftă mama, numa' ie ştii.
Ioti, continuă ea nemulţumită, cî ie faci triabî cât voi tăţ' la un loc. Tu nu eşti în starî sî ti urneşti din loc şi ie-i ca prâsnelu'. Cân' la apî la izvor, cân' la coasî, cân' frământî şî coaci turti, cân' ceie, cân' ceilaltî.
Da' tu?
 -Cţţţţ, cţţţ! N-o lasa, bre, sî intri în casă. Ni umpli pi tăţ' di purici! sări Gică spre mâţa neagră care, profitând de uşa deschisă, zbughi direct sub pat.
-Las-o, uăi! ..i-am luat eu apărarea. Ştiind că, la fel ca noaptea trecută, Piţu..., o să-mi toarcă pe piept, pănă în zori.
- Mam', mam', zise Florin, aceia cari tragi zăvoru la poartî, nu-i ţăţâca Dinuţa?
- Văleu! Gic', Florin, Daniel, ne repezi mama, dă caldarea asta măi încolo. Tragi lemnili ieste su'pat!
Uşa scârţâi ....
- Alo! Mna zâua, bre! Cari eşti acasî? ...se auzi din prag.
- Intrî, Dină! ...o pofti mama, scornind în sobă jăratecul, iaca s-o lasat frig!