Iarna, la noi

De afară se aud apropiindu-se paşi şi o tuse pe care-o recunosc şi-n somn.

Tata împinge.. scârţâind.. uşa de la colidor:

-Fă! Fă, n-auz' ? şi tuşi iar.

-Ci-i, uă? ...zise mama, sărind de pe laiţa din lemn de frasin, cârnindu-i într-o parte mindirul de paie.

- Florin, Gică, Daniel, ieş' şi vez' ci vre' tat'tu. Hai, răpidi! Mămucut', mamă! Dacî tata neu strâga la noi ca sî ieşâm afarî, tăţ' sărem, ca arş'.

Ehe, nimini nu vâşca înăintea lui.

Da' pi voi rău v-o măi învăţat. Acu' n-ari dicât sî strâgi di afară, pân' s-o auzî în Poarta-Ţărnii! Ş-aşa tăt' mahalaua ştii ci gurî ari. Niam di Paraschiveni răcniţ'! îngână, ea, trăgând la loc perdeaua peste geamul aburit.

Era iarnă. Curtea, ca o pâine alb-întinsă, dospise un omăt de ianurie cum demult nu mai văzuseră cei mai bătrâni din sat. Deleniul era un sat mic, dosit de câteva dealuri, două livezi şi o pădure de salcâm.

Dimineaţa şi seara lumea era trezită de cântatul cocoşilor, latratul câinilor, rasul vacilor şi glasurile gospodarilor. Totul voia mâncare.

Tata abia ce aruncase vacii doi sopi de ciocane. Steluţa avea ochii negri, mari şi mereu curioşi după tainul din troacă sau după fânul din stogul la care niciodată nu putea ajunge. Era un fel de rai al nutreţurilor. Se săturase, săraca, la câte glugi îi trecuseră prin iesle. În urma ei puteai aduna care întregi de cioclej' şi ciocălăi.

- Fă Marii, dormi? strigă tata din nou, bâtând ciubotele de brâul casei. 

Dă oala ceie, odatî! Vaca asta îi nimulsî diz'dimniaţ'. Cî dac' n-o mulg eu, cini s-o mulgî ...oftă el.

- Săi şî dă oala asta lu' tat-tu, Gică. sări mama.. Cî aman îţ' măi placi laptili, da' di muls, nica!

Pregăti oala, cât ai clipi, lăsând pe fundul ei un deget de apă caldă,  ca să poată spăla pulpa vacii.

-Uă!, Vasâli! strigă ea, din paravan, către tata: vez' cî neiastă dimineaţî o dat iar, haramu', cu cochita şi o varsat tăt laptili.

Tata se îndepărtă. Din şură, Steluţa îi adulmeca paşii.

-Auz', bre, începu Gică, Vasâli a lu Şara, o trecut oleac' măi năinti pi drum cu o legăturâ di lemni din Cociobei. He,he...răse el, forţat, carî moşnegoiu cu schinarea, carî !

Cât o măi pute. Şî nu numa' el carî, continuă cel mai mare dintre băieţii Mariei lu' Stratan, cum le spuneau oamenii, carî şî Anica lu' Dobrea.

- Şî dacî carî , ci-i! Las' sî cari. Nu vez' c-afarî îi frig di ti ie benga?

Saraca, ţaţ'Anica, oftă mama, numa' ie ştii.
Ioti, continuă ea nemulţumită, cî ie faci triabî cât voi tăţ' la un loc. Tu nu eşti în starî sî ti urneşti din loc şi ie-i ca prâsnelu'. Cân' la apî la izvor, cân' la coasî, cân' frământî şî coaci turti, cân' ceie, cân' ceilaltî.
Da' tu?

 -Cţţţţ, cţţţ! N-o lasa, bre, sî intri în casă. Ni umpli pi tăţ' di purici! sări Gică spre mâţa neagră care, profitând de uşa deschisă, zbughi direct sub pat.

-Las-o, uăi! ..i-am luat eu apărarea. Ştiind că, la fel ca noaptea trecută, Piţu..., o să-mi toarcă pe piept, pănă în zori.

- Mam', mam', zise Florin, aceia cari tragi zăvoru la poartî, nu-i ţăţâca Dinuţa?

- Văleu! Gic', Florin, Daniel, ne repezi mama, dă caldarea asta măi încolo. Tragi lemnili ieste su'pat!
Uşa scârţâi ....

- Alo! Mna zâua, bre! Cari eşti acasî? ...se auzi din prag.

- Intrî, Dină! ...o pofti mama, scornind în sobă jăratecul, iaca s-o lasat frig!