Jumătate galben, jumătate negru

Ora 23:48. București.

”Pe Florești 15, vă rog!” spuse domnișoara în negru și se pierdu pe bancheta din spate a unui taxi Logan,  jumătate galben, jumătate negru. 

Șoferul, un puști de 21 de ani, îndată începu să arunce priviri languroase în retrovizoarea complice.

A fost suficient ca amazoana mignonă să-și deschidă ochii căprui o singură dată.  Prea mult pentru el.

L-a orbit.

”Spuneați că vreți să ajungeți pe Flo..  Florești, parcă, nu?” se bâlbâi acesta, sperând la un ciot de conversație, dar din spatele lui, nimic.

Reverifică fulgerător retrovizoarea.

Ea stătea cu ochii închiși. Fața îi era trasă într-o singură expresie - divin indescriptibilă. 

Pentru următoarele 20 de minute traficul deveni insuportabil.

Cladirile, care niciodată nu îi păruseră lui Alex atât de aproape, acum păreau că se vor prăbuși în carosabil.

Claxoanele și glasurile pietonilor depășiseră cu mult maximul decibelilor admiși.

”Sunteți din provincie?”.. care odată făcea din muți - logoreici, sună total dezacordat.

În spatele lui se adânci o prăpastie uriașa.

Își mușcă buzele pentru a doua oară într-un minut.

”Da. Am ajuns. Florești 15!” spuse acesta tare, gândind că maniera în care accentua silabele,  suna, mai curând, a epitaf. 

” Ați putea merge încă 100 de m, vă rog?” se auzi din spate.

”Adică până în dreptul turnului B1”, se grăbi Alex să-și etaleze cunoștințele urbane, forțând un oarece râs.

Din spate nimic.

A încetinit, ușor.

Cei 10 lei de pe bancheta din spate, erau tot ce rămăseseră din esoterica Venus cu ochi căprui.

Stinse farurile mașinii și își fixă nerăbdător privirea pe verticala turnului cu 10 etaje mai aproape de cer, pe care luna - ca pe un ecran gigant - proiecta galopul norilor noctambuli. 

”La ce etaj o fi stând!?” ...se întrebă acesta.
Un zgomot surd sfârtecă abisul aprinzând în urmă,  una câte una, feresterele turnului.

                                                                     *

”Loganul ăsta, dom'le, jumătate negru, trebuie să stea o vreme în service” spuse oftând vecinul de la 1, către vecinul de la 3.

”Biata fată!” 

Puțul gândirii

Dacă ți s-ar cere să alcătuiești un Top-Afecțiuni, ce ai plasa pe primul loc? 

Până de curând, clasametul meu arăta cu totul și cu totul altfel. Acum însă, mi-e limpede: 

cea mai de temut afecțiune este, definitiv, pierderea rațiunii/echilibrului. Cu alte cuvinte - NEBUNIA.

Dar ce este NEBUNIA (problema cu ”mansarda”) ?

DEX-ul o definește relativ simplu: ”Pierdere a judecății din cauza unei boli mintale; demență, alienație mintală”.

Doamne !!! 

Ca orice om - aproape normal -  care reclamă o minimă inițiere întru cele duhovnicesti, am subit o interogativă de 1 noaptea.

Care este, de fapt, sensul/rostul nebuniei sau înnebunirii, deopotrivă,  d.p.d.v. uman și d.p.d.v. divin ?

Habar nu am ce și cât de bine ar răspunde unii sau alții.

Doar că pe mine, aș îndrîzni să spun, nu mă satisfac variantele de răspuns standard /clasice. 

Și nu am, neaparat, prejudecăți față de orice punct de vedere sustenabil, decent.

Îndrăzește-ți o părere...!

Merci.

Cine a murit, bade?

Tăcere.

Cele doua roți ale dricului de lemn mâncat de carii șerpuiau asimetric în praful drumului.

Era negru tocit și de-o seamă cu moartea.

Zgomotul surd făcut de roțile lui mari, odată rotunde, devenise atât de cunoscut încât tot satul, la auzul acestuia, știa că pe drum trece mortul.

Convoiul de acum părea înmormântat. 
Tăcere.

De ani buni, dricul era purat de vaca lui Iancu, o costelivă gălbuie, care vedea doar cu un ochi, cel stâng. 

De asta Iancu, un bătrânel pipernicit și singur, care purta boandă și în luna lui cuptor, stătea mereu în dreapta ei, legat de hamul acesteia ca de o cununie.

Din gura Floricăi curgeau liniștit bale pe care aceasta, din când în când, le arunca peste coloniile de tăuni  de pe spatele ei, în nădejdea că le va potoli setea.

Era cald.
Atât de cald încât doar mortul, dacă ar fi fost - cu adevărat - în sicriu, s-ar fi bucurat de umbră. 

Tăcere.

Trasul clopotului, dis-de-dimineată, împărți satul în două. 
O parte știa că Valeriu, mortul din sicriul gol, trăiește, iar o alta, convoiul,  voia să-l îngroape creștinește. 

Dispăruse acum 17 ani, lăsând în urmă trei băieți bălai și o fetiță cu ochi negri mirați, leită taică-su.

Ultimul pod. 

                                                                              * 

Își facu cu greu cărare prin mulțimea stinsă.

Apucă să arunce un pumn de tărână peste capacul de brad îmbrăcat în garoafe și gladiole ... 

- Cine a murit, bade? ...întrebă Valeriu, făcându-și curce.

Tăcere. 
                                                                              *

Un ceas mai târziu, o umbră deschidea poarta. 
De pe prispă, unde muierea lui Valeriu îi spăla niște cămăși, porni un strigăt care se prăvăli în cascade peste tăcerea satului.

Crucea Hăului

Poteca pe care alerga se îngustase atât de mult încât picioarele goi și crăpate ale Tincăi aproape că zburau. 

Pădurea Hăului. 

Mai avea 10 minute de mers pâna la marginea ei când, deodată, o umbră care i se proiectase peste umăr, începu a crește în fața ei, gata, gata să o înghită. 

- Ajutoooooorrrrrrrrrr, ajutooooorrr! apucă Tinca să strige, când o mâna puternică o prinse de camașa de in care - subțire fiind - cedă rapid, separând-o pentru o clipă de monstrul care apucă să îi șoptească în ceafă:

- Crezi că scapi?

Cuvintele lui avură puterea de a o trezi din moarte și de a o împinge dincolo de imposibil - alerga.

Era în picioare.

Copacii începură a se mișca haotic în fața ei - unul după altul - răsărind din ceruri, parcă. 

Crengile lor o apucau de păr, de umeri, de sâni, de coapse și-i plesneau obrajii și tâmplele. Totul părea o conspirație tacită a naturii ucigașe.

Dar nu o mai durea nimic; absolut nimic.

Și alega ...

Ar mai fi vrut să țipe, dar pumnul pe care abia îl simți, o trănti rapid și nemilos cu capul de un mal împânzit de ferigă.

”Corolele arborilor sunt atât de sus, iar eu atât de jos. Dumnezeu Însuși cu greu m-ar găsi aici!” gândi ea, închizând ochii albaștri mirați.

Bestia mai apucă să icnească o dată.

Se ridică de pe ea bursc și strănută puternic. Îl apucă o tuse îngrozitoare care semăna - mai degrabă - cu  un lătrat.
                                                                  *

- Ea e Tinca, tată! zâmbi Tudor, roșind ca un puber.

- Săru'dreapta, părinte! rosti ușor aceasta, plecându-și buzele supte peste mâna mare și aspră a popii  Ilarie din satul vecin.

 - Și  e, așa, mai timidă! continuă băiatul popii, dar parintele îi făcu discret cu ochiul. 

- Așa sunt, bunăoară acum, domnișoarele de clasa a 10-a, nu ? zise popa și pufni într-un râs convulsiv care se transformă curând într-o tuse lătrată ...din care cu greu își reveni. 

Tinca își mută bursc privirea spre pădurea Hăului și, spre mirarea celor doi, începu să cănte ceva doar de ea știut.

Părea un cîntec care izvora din măruntaiele ființei și se scurgea pe tâmple. 
                                                                 *

Să fi trecut 50 de ani de-atunci.  

Acum, Tinca - nebuna satului - după cum o știe lumea, merge grăbită spre cimitir, cărând două buzunare de pietre; face asta zilnic.

Odată ajunsă acolo, fără să scoată un cuvânt, pufnește și le aruncă cu putere spre crucea răposatului Ilarie - popa.

Minusul românesc

Ceva lipsește.

Cine este pionierul minusului românesc ?!?

Motoarele evoluției României, per ansamblu, au fost și sunt în continuare subturate de o castă, un cerc oligarhic exclusivist, care și-a ”rotunjit” notorietatea prin cele mai nobile și distinse acțiuni submersive (opuse ordinii).

Această eminență cenușie undercover, un gen de Alba ca Zăpada neagră, a reușit să spele creierul național atât de bine încât cu greu găsești în el urme de autentic.  

Paradoxul meu e că trăiesc în două Românii.

Una pe care mi-o doresc și alta pe care o am.

Noi - văzuți din afară: mândrie - rușine -  și prejudecată. 

Vreau să știu, cu adevărat, cine și ce au înapoiat aceasta țară. 

Cine a gândit schema involuției? 

A fost un om, a fost o instituție?!

Ai curaj și spune-i pe nume.

Contează pentru că ...

Ceva lipsește.

Unii nu sunt ca alții

Tremura mută și ascunsă în brațele lui. Ideea de captivitate deveni necesitate. Inima i se transformase într-un buncăr gălăgios.

” Doamne, ce mă fac?” gândi. 

Ar fi vrut să alerge, să țipe, să se zbată, dar acest lucru îi era definitiv imposibil din cauza simțurilor avariate.

Pășea în dragoste ca prima epavă voluntară.

-Dar tu nu ești ca alții, nu? 

Ochii lui negri îi accesorizau zâmbetul stăpân pe sine. Îl cunoscuse în urmă cu o luna și-o zi, la un party. Numele lui era Ionuț.

Incă din prima seara i-a spus că, de ar fi să se îndrăgostească vreodată, ar pleca din țară. Undeva departe.

Departe de ochii celor care te devorează dintr-o privire și care te văduvesc de minimul de intimitate. 

-Eu nu sunt ca alții, Ana! Când iubesc, iubesc și gata! Mă întelegi? 

-Sigur că te înteleg, iubitule!  răspunse ea și tăcu preț de câteva clipe, apoi adăugă trist:
- Doar ai mei nu vor să înțeleagă asta.

Nici vorbă să îmi dea bani de pașaport, spuse revoltată, iar tata vrea neapărat să te cunoască. 

-N-am timp. răspunse aceasta scurt.

Chiar nu am!

- Ana! ...și privirea lui, ca un laser, o sfărtecă pentru a nu știu câta oară. 

Ana, eu...eu. și o împinse brutal de la pieptul lui. 

- Ionuț, ce e cu tine? mă sperii...!

Acesta se întoarse brusc si căzu în genunchi. Își prinse capul în palmele ei mici și oftă puternic:

-Ana, eu...  iar glasul începu să îi tremure necontrolat...

- Iubitule, încetează!

-Te iubesc, Ana!
                                              *

Soneria se auzi pentru a doua oară consecutiv. 

- Răspunde tu, dragă! strigă mama Anei din bucătărie. 

”Bună ziua!”, spuse protocolar o voce când ușa de la intrare se deschise. 
Doamna Moraru trase repede oala cu supă de roșii deoparte și închise aragazul.

Cei doi s-au legitimat și au cerut să intre.

- Aveți o fată, Ana ... spuse unul din ei, care avea o voce impunătoare.

-Da ! se grăbiseră soții Moraru să răspundă, presimțind că ceva rău pășise în casa lor.

- Ce e, ce s-a întâmplat? întrebă doamna Moraru, implorând cu privirea disperată  un răspuns, când de la soț, când de la cei doi musafiri care refuzaseră politicos invitația de a se așeza.

Tăcere.

Pendula bătrânului Pooh izbea puternic în hol ora fixă, anunțând - parcă - ceasul acela:

tic-tac, tic-tac ...tic-tac!

-Radule, ce e ? ce este, că eu mor aici! spuse mama, vizibil zdruncinată, dar nu apucă să zică și altceva că aceeași voce, deloc impunătoare acum, continuă:

- Interpolul din Italia ne-a transmis în această dimineață că Ana Moraru, în vârstă de 22 de ani, a fost găsită fără viață într-un apartament care, din surse neoficiale, ar aparține unei rețele de proxeneți. 

-Decesul, continuă polițistul, a survenit în condiții suspecte, întrucât din raportul poliției locale rezultă că acesta a fost cauzat prin asfixiere mecanică. 
                                                                  *

Ionuț abia ce ieșise de la frizer. Pentru prima dată purta barbă. Nu era bucuros de noul look, dar - de această dată - i s-a impus.

Cumpărase un buchet de 5 trandafiri roșii.

”Sigur că Elena, fetișcana de aseară, o fi la fel” ..gândi el,

”Dar eu nu sunt ca alții!”

Banca fără bătrâneţe

Bătrânica.
Am ştiut că se îndrepta spre banca mea. Căra o sacoşă bleumarin din care, înainte să se aşeze, scosese o pernuţă ponosită. Parcul, la ora aceea, era majoritar populat de oameni uşor trecuţi de a doua tinereţe. 

Înca o după-amiază de septembrie generos. 

Fiecare bancă avea povestea ei.

Cea din faţa mea, de pildă, găzduia trei bărbaţi care politizau pensiile. Unul din ei, cel din mijloc, era mai vorbăreţ, iar ceilalţi doi nu conteneau să dea din cap şi să ofteze stereo. 

- Aşa este! spune cel din stânga. 

-Aşa, aşa ! spune cel din dreapta.

M-au distrat. 

- Stii, tinere, dacă nu e cu supărare, eu caut două fete. Vreau să le iau în gazdă.
-Nu e niciun secret! spuse bătrâna care, de-acum, prinsese curaj.

-Am 78 de ani si de 40 ţin fete în gazdă! adaugă responsabil.

Din respect, am simpatizat.

Era vorbăreaţă foc.

Chiar m-am mirat cum de, la vârsta ei, era posesoarea atâtor cuvinte pe minutul pătrat.

- Nu le iau mult! ţinu să precizeze. 

-Păi ce, argumentă ea, eu nu ştiu că aceşti copii au şi ei problemele lor?!

Maria Olaru, pentru că aşa o chema, se născuse într-o familie de chiaburi din comuna Scânteia. Unchiul ei le-a pus comuniştii pe cap. Au luat tot. O moară, câteva turme de oi, pământuri.

- Tot,tot! oftă ea. 

- Dar nu i-a mers bine deloc. Absolut deloc. A murit ca un câine.

-Eu, de bine - de rău, continuă fără menajamente,  am luat apartamentul ăsta. 

-Răposatul meu nu m-a lăsat să-l cumpăr, dar, Dumnezeu să îl ierte, l-am cumparat singură, după aceea. 

Din când în când se uita la mine să vadă dacă o urmaresc.

I-am luat numărul de telefon, asigurând-o că dacă aud de fete care caută gazdă, o sun.

Mi-a mulţumit. 

-Uite-o şi pe colega mea! şi îi facu îndată semn cu mâna.

-Hai, Ioană, ia loc aici!

Ioana abia se mişca, dar - ca într-un ritual sacru - a deschis sacoşa de rafie, a scos pernuţa şi s-a aşezat. 

Parcul era - deja - o mare de cuvinte.

Noroc de ghinionul altora

Cei doi îndrăgostiţi, în spatele cărora mergeam spre casă astăzi, s-au oprit la capătul podului. 
Ea a desfăcut poşeta, a luat 2 lei şi i-a aşezat discret în palma desfăcută a unei femei în vârstă.

Bătrânica stătea ghemuită în lumea ei, lăsând afară o mână întinsă  - ca un cordon ombilical - spre lumea noastră. Imediat am renunţat la imaginea Palatului Culturii şi la cohorta lui de amănunte istorice - prin apropierea căruia tocmai trecusem - în favoarea ineditului tablou uman.

Într-o fracţiune de secundă l-am încadrat în expresionism; ba, mai mult, l-am şi botezat: "Bătrână cu pod".

Aberaţii de artist cu mintea odihnită, îmi zic.

Ce avea să urmeze, însă, m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată.

Unul din cei doi barbaţi care nu păreau să fi trecut de 35 -37 de ani, s-a aplecat asupra bătrânei, a luat de la ea tot ce avea şi i-a spus - printre dinţi:  "Stai aici până venim iar!".

Nu ştiu de unde şi când au aparut şi nici când şi unde au dispărut.

Totul s-a petrecut atât de repede încat era lense de înţeles că aceştia nu faceau asta pentru prima dată.

M-a cuprins, pe loc, o senzaţie puternică de vomă, ură, dezgust şi răzbunare.

Îmi venea să-i trag de colţul hainei pe toţi cei care treceau pe lângă mine şi să strig, să urlu.

Hei, oameni buni, Chiar nu vedeţi ce se întâmplă?

Fugiţi după ei! Nu-i lăsaţi să scape!

Ca într-un gest de autoapărare şi din instinct de conservare, am scos telefonul mobil - gata să formez 112.

"Să te ajute Sfântu' Dumnezeu, maică!" ...am mai putut desluşi, mult  în spatele meu, glasul batrânei.

Pe sub Podu roş curgea tăcut Bahluiul, total rece la norocul şi ghinionul oamenilor de deasupra.

Nuntă la psihiatrie

 - Ştiţi, domnu' doctor, începu Vasilovski, cu glasul tremurând, am o problemă. Fata mea. Bine, nu e chiar aşa o problemă, continuă el, mutând dintr-o mână în alta pălăria pe care o coborîse de pe cap, înainte de a-şi face o cruce mare şi de a deschide uşa cabinetului, dar alţii cred ...sigur, şi eu, dacă aş fi în locul lor, aş crede, zise el autosurprins, ...că e curvă!

 Doctorul Nălbaru era înalt, bine legat - bărbat în toată forţa cuvântului. Osatura feţei trăda un caracter ferm, puternic. Avea mâinile lungi; mult mai lungi decat mânecile halatului alb, apretat în spălătoria spitalului de psihiatrie. 

"Se vede că e ocupat."

"Nici trenul, dacă ar trece prin cabinet, nu l-ar urni din scaunul imperial în care s-a adâncit" gândi Vasilovski.

- E curvă, zici ... îngână el ...dar imediat sări de pe scaun şi izbi un pumn în masă, de crăpă farfurioara de porţelan alb, iar ceaşcă de cafea - pe jumătate băută - se răsturnă peste fişa unui anume Ion G.

Vasilovski făcu doi paşi în faţă,  sărind să o prindă.

- Dă-l dracu! Şi aşa crapă peste două luni, pufni el, aruncând-o peste  bioru.

- Cum adică e curvă, mă? 

Dumitale eşti Vasilovski...!  

Se opri...şi îşi mută  - subit -  degetul aratător de pe Vasilovski pe un caiet de programări, parcurgând - nebun -  numele pentru acea dimineată.

-  Aşa e !E clar. El e! gândi - cu voce - tare doctorul.

Adică dumitale esti.
De fapt, se bâlbâi aceasta, voi sunteţi!

 Tania a avut perfectă dreptate când... .

Ştii ceva, domnule V...Vas...Vasilovski, nu permit! Eu nu permit, întări aceasta.

Chiar înainte de penultimul pacient, o doamnă consilier respectabilă ( de curând părăsită de amant ...şi cu mare trecere la dl. doctor), Tania, secretara lui, îl pusese la curent cu barfele din târg. De data aceasta Igor, mezinul familiei Nălbaru, implicit al distinsului dr. psihiatru, era în colimator.

Bârfa era simplă. Se zvonea că acesta va lua de soţie o fetişcană de funcţionar, despre care se ştiau prea puţine şi deloc bune,

- Fata dumitale e curvă....curvă! ...spune acesta răspicat ,executând robotic cel de-al doilea tur de cabinet.

- Dar ce e lumea aceasta, continuă el, cu o curvă în plus! ...şi, ca din senin, izbucni într-un râs isteric, din care însă, îşi reveni imediat.

- Luaţi loc, domnule dragă! 

Da, domnul Vasilovski! 

- Ei, bine, stimate domn, şi de data aceasta trecu în spatele bietului om; Vasilovski era un funcţionar amărât, dar corect, care albise prematur din cauza familiei grele, compusă din răbdătoarea lui  soţie şi cele 7 fete nemăritate.

Vasilovski se aşeză uşor, usor..  cu greu revenindu-şi după cele petrecute.

- Aşadar, cuscre,  zise dr. Nălbaru, pe un alt ton acum, Adela, da, curva dumitale, pardon, se corectă acesta, curva noastră, adică fata dumitate şi nora mea, se mărită cu Igor al meu.

- Ieeeeşşiiiiii afară, odată! strigă doctorul.

Vasilovski, năucit, dă să se ridice, dar două mâini puternice îl plantară definitiv în scaunul electric, pe care suferise, deja, câteva şocuri puternice.

- Ba nu! Mai bine stai, Vasea!

Of, Doamne! continuă vocea plângăreaţă a domnului Nălbaru, cu ce am ....de ce eu ...noi !?

Vasilovski îşi aminti de crucea mare pe care o făcuse înainte de a intra în cabinet. 

"Mare-i Dumnezeu" gândi el.

"Trebuia să o ia cineva şi pe Adela, răutatea lui de fată, că vuia târgul întreg,de doi ani încoace."

- Apoi, cuscre, se ridică Vasea ceremonios, să ne trăiască! ...dar nu mai apucă să vadă decât uşa, pe care - în viteză - distinsul psihiatru Nălbaru o lăsă în urmă, deschisă .. familiei lui.

Lucruri absurde

Într-o noapte, un bogat visează că este sărac, iar un sărac visează că este bogat.

Îndată ce se trezesc, aceştia merg la un prost şi îi cer să le interpreteze visurile.

Prostul, neştiind cum să-i liniştească, ia avutul celui bogat şi-l dă săracului.

Bogatul, de necaz, omoară pe prost, iar săracul, de bucurie, îl îngroapă.

Morala: Dacă eşti bogat, nu dormi noaptea.

              Dacă eşti sărac, dormi fără grijă.

              Dacă eşti prost, mori de grija altuia.

Iarna, la noi

De afară se aud apropiindu-se paşi şi o tuse pe care-o recunosc şi-n somn.

Tata împinge.. scârţâind.. uşa de la colidor:

-Fă! Fă, n-auz' ? şi tuşi iar.

-Ci-i, uă? ...zise mama, sărind de pe laiţa din lemn de frasin, cârnindu-i într-o parte mindirul de paie.

- Florin, Gică, Daniel, ieş' şi vez' ci vre' tat'tu. Hai, răpidi! Mămucut', mamă! Dacî tata neu strâga la noi ca sî ieşâm afarî, tăţ' sărem, ca arş'.

Ehe, nimini nu vâşca înăintea lui.

Da' pi voi rău v-o măi învăţat. Acu' n-ari dicât sî strâgi di afară, pân' s-o auzî în Poarta-Ţărnii! Ş-aşa tăt' mahalaua ştii ci gurî ari. Niam di Paraschiveni răcniţ'! îngână, ea, trăgând la loc perdeaua peste geamul aburit.

Era iarnă. Curtea, ca o pâine alb-întinsă, dospise un omăt de ianurie cum demult nu mai văzuseră cei mai bătrâni din sat. Deleniul era un sat mic, dosit de câteva dealuri, două livezi şi o pădure de salcâm.

Dimineaţa şi seara lumea era trezită de cântatul cocoşilor, latratul câinilor, rasul vacilor şi glasurile gospodarilor. Totul voia mâncare.

Tata abia ce aruncase vacii doi sopi de ciocane. Steluţa avea ochii negri, mari şi mereu curioşi după tainul din troacă sau după fânul din stogul la care niciodată nu putea ajunge. Era un fel de rai al nutreţurilor. Se săturase, săraca, la câte glugi îi trecuseră prin iesle. În urma ei puteai aduna care întregi de cioclej' şi ciocălăi.

- Fă Marii, dormi? strigă tata din nou, bâtând ciubotele de brâul casei. 

Dă oala ceie, odatî! Vaca asta îi nimulsî diz'dimniaţ'. Cî dac' n-o mulg eu, cini s-o mulgî ...oftă el.

- Săi şî dă oala asta lu' tat-tu, Gică. sări mama.. Cî aman îţ' măi placi laptili, da' di muls, nica!

Pregăti oala, cât ai clipi, lăsând pe fundul ei un deget de apă caldă,  ca să poată spăla pulpa vacii.

-Uă!, Vasâli! strigă ea, din paravan, către tata: vez' cî neiastă dimineaţî o dat iar, haramu', cu cochita şi o varsat tăt laptili.

Tata se îndepărtă. Din şură, Steluţa îi adulmeca paşii.

-Auz', bre, începu Gică, Vasâli a lu Şara, o trecut oleac' măi năinti pi drum cu o legăturâ di lemni din Cociobei. He,he...răse el, forţat, carî moşnegoiu cu schinarea, carî !

Cât o măi pute. Şî nu numa' el carî, continuă cel mai mare dintre băieţii Mariei lu' Stratan, cum le spuneau oamenii, carî şî Anica lu' Dobrea.

- Şî dacî carî , ci-i! Las' sî cari. Nu vez' c-afarî îi frig di ti ie benga?

Saraca, ţaţ'Anica, oftă mama, numa' ie ştii.
Ioti, continuă ea nemulţumită, cî ie faci triabî cât voi tăţ' la un loc. Tu nu eşti în starî sî ti urneşti din loc şi ie-i ca prâsnelu'. Cân' la apî la izvor, cân' la coasî, cân' frământî şî coaci turti, cân' ceie, cân' ceilaltî.
Da' tu?

 -Cţţţţ, cţţţ! N-o lasa, bre, sî intri în casă. Ni umpli pi tăţ' di purici! sări Gică spre mâţa neagră care, profitând de uşa deschisă, zbughi direct sub pat.

-Las-o, uăi! ..i-am luat eu apărarea. Ştiind că, la fel ca noaptea trecută, Piţu..., o să-mi toarcă pe piept, pănă în zori.

- Mam', mam', zise Florin, aceia cari tragi zăvoru la poartî, nu-i ţăţâca Dinuţa?

- Văleu! Gic', Florin, Daniel, ne repezi mama, dă caldarea asta măi încolo. Tragi lemnili ieste su'pat!
Uşa scârţâi ....

- Alo! Mna zâua, bre! Cari eşti acasî? ...se auzi din prag.

- Intrî, Dină! ...o pofti mama, scornind în sobă jăratecul, iaca s-o lasat frig!

Bunică de Nobel

Maria . 75 de ani . De profesie - bunică.

Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ, începu Maria, dar războiul şi faptul că eram cea mai mare dintre cei 9 copii ai mamei, m-au aruncat în ghearele luptei pentru existenţă, încă de mică. Tata era contabil la boier. Asta îl tinea mai mereu departe de noi, de gospodărie, de mama. Seara, când ajungea acasă,treburile casei şi ale câmpului trebuiau să fie terminate.

 Era lege!

Pănă si "mătura, la locul ei" făcea parte din obsesia lui pentru inventariere şi ordine desăvârşită, lucruri care făcuseră din el sclavul cosmosului de vatră.

Primele două clase au fost ca o mană cerească. Şi acum ştiu pe de rost poeziile; ba chiar şi lecţiile doamnei. 

Am 75 de ani. Tot acest timp a trecut atât de repede, încât - dacă aş mai trăi 75 - tot nu mi-aş potoli setea după cunoaştere. Apoi, a trebuit să merg cu cârlanii (mieii). Cu ei am păscut verdele trist al copilăriei.

Timpul nu ne-a iertat.Copii au crescut.Nepoţii. Parte din ei au plecat. 

Viata mea - amintiri şi muncă!

Pianul din casă îmi aminteşte de voi, copiii şi nepoţii mei.

Am vorbit cu Dumnezeu să mi-l trimită, atunci când nu voi mai fi.

Pentru că, nu demult, am început să cânt la el..., de dorul vostru!

(Bunicii mele, Maria Paraschiv, căreia îi port o dragoste şi un respect nevremelnice.De la ea am moştenit expresia literar-artistică. Într-un fel, ca nepot, îi sunt continuarea fericită a celor 2 clase şi a dorinţei arzătoare după cunoştere.)

S-a scufundat BAC-ul la mal

BAC-ul a fost inventat de Satana. Nu glumesc! ( Ba glumesc ..he, he, he ! ).

Un prof' din liceu avea o vorbă:  "Bă, ori voi nu treceţi clasa ori eu fumez tot anu' Kent!"

Normal. Kent-ul a trecut clasa şi ... happy-end!

Pe urmă, am dat la facultate. Licenţă, alte alea, dar nimic nu s-a comparat cu bac-ul.

Bac-ul de odinioară mergea altfel. Acum se cam scufundă. Motoarele obosite propuse de Ministreţul Învătământului concurează - cu şanse mari -  la Casez pentru tine.

În fine. Savurăm o Românie a contrastelor.

Pe de o parte, olimpici la internaţionalele de info,fizică, mate, chimie, etc., iar pe de alta, recorduri negative la gradul de promovabilitate- în general - cât e patria de mare.

Mai mult, dascălii, formatorii cu mirobolantele lor realizări la titularizare - cuprinse intre 1 şi 7 - cad în depresii, fac greva foamei, fac orice, numai performanţă nu!

Şi când te gândeşti că atâtea biserici duc lipsă de dascăli ...

(Sunt si profi OK, care, din raţiuni diverse, nu au reflectat acest lucru în notele obţinute. Dar îşi vor lua revanşa, nu? Succes excepţiilor !).

Bă, dar sunt si putori care nu deschid o carte!

Şi vor să treacă acest BAC, pe scufundate, căci ştiu să înoate.

Vorba ceea ...doar toată vara au fost la ştrand!

Epistola către Cre(ş)tini

Termenii Creştinism şi Cretinism, sunt eminamente antinomici, dar, în condiţii speciale, devin complementari.

Ia să disecăm noi un pic treaba asta.

 Tătă lumea o auzât de Cruciade, de Răzbeluri sfinte,no?

Cât de cre(ş)tin trebuie să fii încât să poţi ucide în numele lui D-zeu?

Evul Mediu. 

Biserica a emis o bulă (act oficial) prin care toţi cei care aveau un alt crez, altul decât cel in vogue, urmau să fie arşi pe rug. Zis şi făcut! 

S-au făcut"grătare" în toată Europa.

Oamenii au ars, biserica a propăşit!

Care este diferenţa, aşa, la prima vista, dintre piromanii: Nero, Papa Y al X-ulea şi Hitler?

Îmi trec prin minte câteva răspunsuri laser, dar iată şi răspunsul corect:  NICIUNA!

Teoria liberului arbitru, anterioară bisericii, practic vorbind, a fost - şi încă este - călcată în picioare de lideri religioşi, mai întâi, iar apoi de masele slugarnice, credincioşii copy-paste.

Cu ce tupeu "ev-mediuist" îmi parlamentezi tu mie, cum că: ortodocsii sunt mai buni decât catolicii, catolicii decât musulmanii, musulmanii decât martorii lui Yehova, martorii decât hinduşii, hinduşii decât baptiştii, baptiştii decât evreii, evreii decât etc-iştii ...şi numai decât!?!

Libertatea Religioasa nu e o glumă, ci un drept.

Alo, d-lor mistici-mistificaori cu specializarea homo religiosus, mai îndobitociţi mult sărmanul vulg?

Mai mult, deloc nou, trend-ul (neo)protestanţilor e: " Vai, dacă nu s-a întors la D-zeu [ în traducere, dacă nu s-a (po)căit de păcate], nu va avea parte de Împărăţia Cerurilor!". 

Aşa este! Dar de unde ştim noi, cu adevărat, ce ascunde inima unui om?
Cu ce drept inventariem suflete, când D-zeu Însuşi a declarat că " ... omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima ...." (1 Sam 16:7 ) ..?!

Dacă El există, eu nu sunt ateu!

Şi pentru că tot există, lasă-mă să-L descopăr şi să-L înteleg singur, iar apoi povestim.
Lasă-mă să agreez biserica aleasă de mine şi nu de tine sau de strămoşii strămoşilor.

Teza liberului arbitru oxigenează mintea! 
Doar oamenii sunt mulţi...Dumnezeu e Unul singur. 

Cogito ergo sum!  ( Descartes ) 

Gândesc, deci exist!

Doamna de la ghişeu

 - Buna ziua!

- Spuneţi!

- Bună ziua! ...am adăugat.

- Domnule, dragă, nu am toată ziua la dispoziţie! ..veni imediat şi raspunsul de după ghişeu. Vizibil deranjată,  d-na X, îşi apăsă degetele scurte într-un burete gri-maron şi începu să numere un fâşic de bancnote, poticnindu-se, din când în când.

- Auzi,cât tupeu au unii! continuă ea.

- Pardon ? ..zic.

- Nu vorbeam cu dumitale, d-le! încheie aceasta, odată cu o suta-ul citit de pe buzele pe care erau stratificate urme de ruj, roşu închis. 

Ţţţ, ţţţ, ţţţ...a dat din cap către colega de birou, arătând spre mine.

- Altceva ?

- Bună ziua!  adaug..şi ies din Primărie.

Zoon Politikon

De la Aristotel, brand-ul Zoon Politikon ( "animalul politic") s-a reinventat atingând, dacă nu chiar depăşind, maximul istoric de emancipare. 

În mod ciudat şi foarte puţin necesar, reprezentantul animalului politic de România, este - definitv şi iremediabil- boul.

Boul cu coarne. Postat la gura de revărsare a problemelor naţiunii,ca la poartă nouă. 

El trăieşte în grajduri bicamerale şi nu urmăreşte alte interese decât pe cele proprii.

Boul rage în sesiuni extraordinare şi se odihneşte, de regulă, la umbra unui senat stufos,cât e ziua de lungă. 

Boul Suveran a avut noroc...cu carul , carul cu alegători, care s-a răsturnat întocmai la copitele domniei sale. De aici s-au stricat vremurile.  Explicaţiile nu s-au lăsat aşteptate şi, uite-aşa, au aflat românii că  "iarna nu-i ca vara", dar mai ales invers.

Profet în culoare, Grigorescu, a reuşit să surprindă acest episod antologic în "Car cu boi"..., dar mai bine să nu vorbim despre asta.

Aşa că: " Silenţium, boilor!"

Împărăţia rromilor

Sub egida manifestului :

  Să plecaţi, dar să nu mai veniţi ! ...rromul sau neaoşul ţigan, duce - aparent -  un trai nomad-parazitar,  fiind de-acum obişnuitul circuitului „De la Ana, la Caiafa”.

Veleitarul cu mustătile răsucite şi cu zâmbetul aurit, cedează bucuros frontul  „celor care ştie carte”. „Dă ce să muncim noi pentru drepturili noastre, când alţii poate să munceşte pentru noi ?”

Cât tâlc!

În toată aceasta paradă european-discursivă, naşte pentru ţigani  o nouă era. New Age-ul identificării cu sine – ca etnie - cu tradiţia şi cultura aferente acesteia.

În vremea copilăriei mele, când în buza satului se ridica semeţ varful de cort nomad, noi, copii satului, murdari la gură de prune şi poamă, strigam mahalalelor: „ Au venit ţiganii!”.

Mama şi mătuşa Eugenia, din spirit de conservare, îşi numărau pe loc orătăniile.

Ce e drept, nimeni nu avea curajul să spună că musafirul din marginea satului fură găini, noaptea, şi nici să se laude că a vândut vreunuia măcar o pană,  în plin estival tiganesc.

Aburi mari, dintr-un ceaun şi mai mare,  îmbătau livada cu mirosul de fasole încinsă.  Ascunse de fustele genezei, două babe-ţigănci învârteau de zor  o lopată de lemn ars, gravitând cozile numismatice peste margininea  afumată a vasului gigant. 

„Iar ne bat ţiganii la cap ...ceaunele!”..., spuse tata!

E  Tam-Tam-ul unui neam absolut normal,  care şi-a adaptat şansa în albia marginalizării noastre.

Iar noi, cei iluminaţi de pigmentul alb, în loc să-i învâţăm, am învăţat de la ei !

Un nebun, ca noi

Noapte. M-am aruncat în fotoliu. Habar nu am cât o să raman aici. În sufragerie pot auzi, aproape desluşit, liniştea orei 1 a.m.. M-a trăsnit să chinui mapamondul cu cel de-al doilea Blog personal. Ai ghicit!

( Blogul de poezie rămâne valabil, totuşi .)

Azi am întârziat pe o bancă, în centrul Iaşului.

Cele 2 fântâni arteziene, plantate  la poalele hotelului Unirea, au performat un  fond muzical puternic agreat de un naturalist convins, ca mine.

Preţ de câteva clipe, am închis ochii. Mi-am imaginat cum era să fi fost acolo, acum 100 , 500 de ani; am plusat până la 2000 de ani ...

Când să mai adaug nişte zeroruri, surprind o suita de înjurături defilând prin faţa mea.

Un nebun!
Înjura nişte rude. Omul era ferm convins că, din cauza lor, primarul cutare şi-a luat o casă mai în deal, ... iar restul istorisirii s-a stins odată cu paşii lui.

De cele mai multe ori, apariţia unui rătăcit - în propriul univers - ne face să zâmbim, să râdem în gura mare, să provocăm, să speriem, să vandalizam perimetrul acestuia. Acest fapt este atât de grav încât, un observator de pe margine, cu greu ar reuşi să facă diferenţa dintre nebun si cel care îl înebuneşte.

Nu ne dezicem.

Dacă unii dintre noi am reuşit performanţa de a coborî din copac, altii încă ne facem curajul !

Ce face, cu adevărat, diferenţa dintre un nebun şi ceilalţi, e şansa!