joi, 16 septembrie 2010

Banca fără bătrâneţe


Bătrânica.
Am ştiut că se îndrepta spre banca mea. Căra o sacoşă bleumarin din care, înainte să se aşeze, scosese o pernuţă ponosită. Parcul, la ora aceea, era majoritar populat de oameni uşor trecuţi de a doua tinereţe. 
Înca o după-amiază de septembrie generos. 
Fiecare bancă avea povestea ei.
Cea din faţa mea, de pildă, găzduia trei bărbaţi care politizau pensiile. Unul din ei, cel din mijloc, era mai vorbăreţ, iar ceilalţi doi nu conteneau să dea din cap şi să ofteze stereo. 
- Aşa este! spune cel din stânga. 
-Aşa, aşa ! spune cel din dreapta.
M-au distrat. 
- Stii, tinere, dacă nu e cu supărare, eu caut două fete. Vreau să le iau în gazdă.
-Nu e niciun secret! spuse bătrâna care, de-acum, prinsese curaj.
-Am 78 de ani si de 40 ţin fete în gazdă! adaugă responsabil.
Din respect, am simpatizat.
Era vorbăreaţă foc.
Chiar m-am mirat cum de, la vârsta ei, era posesoarea atâtor cuvinte pe minutul pătrat.
- Nu le iau mult! ţinu să precizeze. 
-Păi ce, argumentă ea, eu nu ştiu că aceşti copii au şi ei problemele lor?!
Maria Olaru, pentru că aşa o chema, se născuse într-o familie de chiaburi din comuna Scânteia. Unchiul ei le-a pus comuniştii pe cap. Au luat tot. O moară, câteva turme de oi, pământuri.
- Tot,tot! oftă ea. 
- Dar nu i-a mers bine deloc. Absolut deloc. A murit ca un câine.
-Eu, de bine - de rău, continuă fără menajamente,  am luat apartamentul ăsta. 
-Răposatul meu nu m-a lăsat să-l cumpăr, dar, Dumnezeu să îl ierte, l-am cumparat singură, după aceea. 
Din când în când se uita la mine să vadă dacă o urmaresc.
I-am luat numărul de telefon, asigurând-o că dacă aud de fete care caută gazdă, o sun.
Mi-a mulţumit. 
-Uite-o şi pe colega mea! şi îi facu îndată semn cu mâna.
-Hai, Ioană, ia loc aici!
Ioana abia se mişca, dar - ca într-un ritual sacru - a deschis sacoşa de rafie, a scos pernuţa şi s-a aşezat. 
Parcul era - deja - o mare de cuvinte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu