Omul asortat cu om

 E minunat să vezi omul asortat cu om.

 Dragostea  în spectaculozitatea ei oarbă - cel mai contradictoriu accesoriu uman.

Orbii se văd și se iubesc pe nevăzute. Nu-și vorbesc de teamă să nu se audă.

Tac și iubesc.

Gândurile lor lunecă peste trupurile amorfe și mint. 

Mint cu dragoste, rafinament și nerușinare. 

Trăiesc și mor din dragoste cu aceeași falsă însuflețire.

Dragostea este sfântă, corinteană.

Omul întregit în om. Materie pro materie.

Ai fost vreodată neîndrăgostit? Singur în propria ariditate. 

Marginalizat în tine însuți. Prăfuit. 

Atunci spuneai adevărul.

Când iubești îți dai seama că ești gol ( de unde și continua dependență de umplere cu celălalt ) și minți. 

Te voi iubi necondiționat toată viața! 

Povești care se destramă o dată cu mirarea ochilor deschiși. 

Dar tu cine esti? 

Credeam că ești alfel.

Te urăsc!

Vreau să nu te mai văd; să devin orb ca să te pot iubi din nou.

 

Vrei să fii prietenul meu ?

Prietenia.

Da, prietenia asta pe care cu toții o plângem și o râdem în gura mare. 

Arma omului care, deopotrivă, te catapultează în al nouălea cer și te trântește în țărână. 

Prietenul este un fel de dedublare a propriei identități. 

De la el avem așteptări celebre și - obligatoriu - mai mari ca cele proprii.

Prieteniile au proprietatea de a se forma cumplit de greu și de a se destrăma îndată. 

Sunt de o versatilitate atroce.

La baza acestor structuri empatice, azi și întotdeauna, a stat un anume interes.

Imaginea de prietenie dezinteresată este un sofism ( raționament corect, în aparență, dar fals, în realitate). 

Condițional simpatic, prietenia,  e afacere pe profit (repet, prieteniile non-profit sunt încă necunoscute omului) care face din fiecare dintre noi un patron necruțător. 

Dacă cineva nu are prieteni, este, într-adevăr, un puturos. 

Ar trebui să i se acorde un ajutor social în șuturi.

Prietenia se cultivă. 

Cum adică se cultivă? ...adică așa este!

Nu ai prieteni atunci când nu vrei să ai. 

Câtă ironie! 

Mai mult - prietenii - ca și dușmanii, de altfel, trebuie să fie adevărați. 

Reprezentarea  lor în autentic este o condiție sine qua non. 

Și, în final, prietenia se devoalează doar atunci când deschzi ochii.

Înspre și dinspre Dumnezeu

Dacă urăsc ceva în lumea asta, cu siguranță, urăsc faptul că suntem trecători.

Habar nu am care este forța acestui sentiment schizoid, dar el mă înngenunchează încă de copil.

Născutul și muritul sunt firești - mai ales născutul, nu?

Mi-este din ce în ce mai natural să accept existența unei Instanțe Superioare, față de care - simultan - exercit fuga înspre si dinspre! 

Nu am complexe de superioritate/inferioritate creștină. 

Dacă vreau să mă supăr pe D-zeu, să mă cert cu El, să îl invidiez pentru ubicuitatea Lui, să îl provoc la duel ( a se vedea ”Noaptea strâmtorării lui Iacov” ), să strig la El, să îl felicit, să îi mulțumesc: o fac - indiferent dacă acest lucru, pentru tine, înseamnă blasfemie, nebunie, tupeu. 

Oricum, așa ,ca între noi: mântuirea e personală. Habar nu ai ce am în cap. Ce cred despre D-zeu. Ce cred despre tine! 

Toți murim.

E nedrept, însă, pentru că  - pe filon metaistoric - simt în toată ființa vibrația nemuririi.

 E o stare de voluptate esoterică.

Îmi vine să mor pentru nemurirea asta!

Alcoolul nu e băutură, e ridicol

Bachus este un fel de  Dracus căruia contemporanii, mai rău decât nefericiții geți din Dacia lui Zamolxe, îi aduc chiuind jertfe umane.

Acest criminal în serie, de-o seamă cu istoria omenirii și în libertate, adună capete de acuzare mai abitir ca cel mai boem colecționar de absolut.

Un salt uriaș  - spre mai bine -  a fost făcut o dată cu interdicția fumatului în locuri publice, etc.

Pe când același lucru cu alcoolul? 

 ”Eram sub influența alcoolui, în stare de ebrietate, băut, pilit, amețit, cherchelit, în curaj” etc. ...motiv pentru care am violat o duzină de babe, am înjunghiat tot ce mișca pe o rază de cațiva metri, am trimis ”direct în rai” copii nevinovați, m-am catapultat la D-zeu sfidând gravitația - atârnat de-o funie etc.
  De reținut că aceste fapte, de cele mai multe ori, sunt comise direct proporțional pe concentrația de alcool în sânge. 

Penibil.

Deunăzi, fără să vreau, am fost martorul unei confesiuni epice.  

”Am băut fără limită!” se confesa eroul ochilor ieșiți din orbite de atâta mirare; mai târziu aflau că însetatul se calificase pe lista de asteptare pentru un transplant de ficat.

Alt episod ..de la Esca orei 7:

”Și am băut până dimineață navete de bere și votcă și vin ...!” ...și ar mai bea și acum dacă el, șoferul limuzinei lu' tati, nu ar sta închis ...ah,  pe nedrept ... la mititica, după ce a ucis  - din culpă - 4 colegi de băută zdravănă.

Cât ridicol! 

”Alcoolul mi-a distrus familia, ...de asta beau!”  Un adevărat regal de logică !?!

                                                             

Aștept cu incomensurabilă satisfacție epoca non - alcool! 

Da, nu consum alcool!

La baza acestei decizii nu stă vreo fărâmă de argument religios și nici vreun raționament de speță medicală.

Nu consum alcool pentru că alcoolul dezumanizează.