Maria . 75 de ani . De profesie - bunică.
Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ, începu Maria, dar războiul şi faptul că eram cea mai mare dintre cei 9 copii ai mamei, m-au aruncat în ghearele luptei pentru existenţă, încă de mică. Tata era contabil la boier. Asta îl tinea mai mereu departe de noi, de gospodărie, de mama. Seara, când ajungea acasă,treburile casei şi ale câmpului trebuiau să fie terminate.
Era lege!
Pănă si "mătura, la locul ei" făcea parte din obsesia lui pentru inventariere şi ordine desăvârşită, lucruri care făcuseră din el sclavul cosmosului de vatră.
Primele două clase au fost ca o mană cerească. Şi acum ştiu pe de rost poeziile; ba chiar şi lecţiile doamnei.
Am 75 de ani. Tot acest timp a trecut atât de repede, încât - dacă aş mai trăi 75 - tot nu mi-aş potoli setea după cunoaştere. Apoi, a trebuit să merg cu cârlanii (mieii). Cu ei am păscut verdele trist al copilăriei.
Timpul nu ne-a iertat.Copii au crescut.Nepoţii. Parte din ei au plecat.
Viata mea - amintiri şi muncă!
Pianul din casă îmi aminteşte de voi, copiii şi nepoţii mei.
Am vorbit cu Dumnezeu să mi-l trimită, atunci când nu voi mai fi.
Pentru că, nu demult, am început să cânt la el..., de dorul vostru!
(Bunicii mele, Maria Paraschiv, căreia îi port o dragoste şi un respect nevremelnice.De la ea am moştenit expresia literar-artistică. Într-un fel, ca nepot, îi sunt continuarea fericită a celor 2 clase şi a dorinţei arzătoare după cunoştere.)
